Ploaia si lectiile ei

Azi m-am plimbat prin ploaie, am lăsat prospețimea ei să treacă prin mine și am avut parte de o zi superbă. Dacă altădată mă ascundeam de ploaie sub umbrelă lăsând capul în jos, de această dată mi-am ridicat privirea spre cer și timp de câteva clipe am lăsat picăturile să-mi cadă pe față. Împrietenindu-mă astfel cu ploaia, m-am întrebat ce avem de învățat de la aceste fenomen minunat al naturii dătător de viață.

Daca îi asculți cu atenție cântecul, poți observa că nu e niciodată același. Uneori e cu vânt si cu tunete, alteori e scurtă și răcoritoare, alteori e liniștită. Ascultând cadența picăturilor, am observat că mesajul ei e diferit în funcție de felul în care cade.

Am înțeles că ploaia nu e ploaie decât în cădere. Ea pornește din nori și în scurt timp stropii ei se sparg de pământ devenind una cu acesta. Nu știu cât trăiește o picătură de ploaie, dar nu diferă cu mult de viața omului. Atunci am înțeles că așa cum ploaia există numai în cădere, viața mea nu există decât atunci când o trăiesc cu adevărat.

Ploaia unește cerul cu pământul, la fel și omul. Trăiesc pentru a uni cerul cu pământul prin esența ființei mele, nu pentru a-i face umbră pământului. Ploaia nu face diferență între flori și buruieni, ea udă deopotrivă toate formele de viață, asemenea cuiva care își îndeplinește cu disciplină misiunea. Ploaia nu face diferența între cei care au nevoie de ea și cei care n-au nevoie de ea, ci își împrăștie picăturile peste tot.

De fapt, ploaia nu e altceva decât o altă formă pe care o ia apa. Apa se scurge pe pământ, pătrunde prin pământ, dar spre deosebire de acesta ea se poate înălța sub formă de vapori, poate pluti sub formă de nori și poate pătrunde aerul.

Aici am sesizat asemănarea uimitoare cu ceea ce oamenii numesc spirit. Acesta își schimbă forma de existență, dar esența lui rămâne aceeași, precum apa. La fel ca apa, spiritul poate locui o vreme în corpurile ființelor vii și, deloc întâmplător, corpul omului este 70% apă. La fel ca apa, spiritul poate pluti sau poate îngheța o vreme, dar va rămâne întotdeauna liber.

Ploaia cade pe pământ, pătrunde prin pământ, devine una cu pământul, parcă face dragoste cu pământul și totuși iese din pământ sub formă de izvor. Nu pot decât să mă înclin în fața acestui miracol creat de Dumnezeu și să-mi deschid ochii asemenea unui copil care vede pentru prima oară o picătură de ploaie poposind pe nasul său.

Sunt cascadă numai în cădere, sunt foc numai în ardere, sunt vânt numai în zbor și sunt pământ numai atunci când mă îmbin cu apa, când susțin focul și când mă mângâie vântul. Sunt vie numai atunci când trăiesc cu toată ființa.