Arhive lunare: Februarie 2012

Recunoastere si recunostinta

Cunosc exercițiile de recunoștință de ani de zile…asta îmi spunea mereu mintea mea când auzea de ele, fără a le pune prea mult în practică, căci niciodată nu am încercat să-mi amintesc zilnic pentru ce anume sunt eu recunoscătoare. Așa am ajuns într-o păcăleală a minții care mă purta precum poartă vântul o barcă de pe un val pe altul .

Am înțeles recent că de fiecare dată când îmi spun „sunt recunoscătoare pentru…” eu transmit universului mesajul că mă recunosc pe mine ca parte din univers, că îmi recunosc acele minunate daruri cu care am fost înzestrată. Astfel, e normal ca acele părți să se amplifice în acel moment și să le crească efectele în viața de zi cu zi.

A mă recunoaște pe mine ca parte din acest univers înseamnă a recunoaște că toate resursele de care am nevoie pentru a reuși se află deja în mine. Știu, pentru minte sună deja a clișeu, dar e la fel de adevărat precum este aerul pe care îl respirăm. Ani de zile m-am întrebat ce să fac pentru a aduce acele resurse din mine la suprafață, pentru a le pune la lucru și totuși nu reușeam să fac asta.

Apoi am realizat că, de fapt, tot ce aveam de făcut era să le „recunosc”, lucru pe care îl treceam deseori cu vederea și totuși e mai dificil decât poate părea. Am fost învățați să nu ne recunoaștem pe noi cu adevărat, să nu ne preocupe cine suntem și ce misiune avem pe acest pământ și să așteptăm mereu recunoașterea din partea celorlalți pentru a reuși.

Cândva, într-o perioadă de confuzie, am întrebat pe cineva ce trebuie să fac pentru a nu mai fi atât de slabă, întrucât mă simțeam copleșită de valul de remarci la adresa mea. Răspunsul acestui om a fost foarte simplu și m-a luminat la față: „în primul rând, scoate-ți din cap asta”. De fapt, prin fiecare afirmație a altora la adresa mea eu le recunoșteam lor puterea asupra mea, în loc să-mi recunosc mie adevărata putere- cea dinăuntrul meu.

Acum sunt recunoscătoare zilnic pentru forța interioară, pentru fiecare calitate a mea și pentru fiecare lucru bun care mi se întâmplă. Indiferent de percepția altora la adresa mea eu mă simt acum puternică, pentru că universul din care fac parte este la fel.

Cu cât ne amintim mai des de motivele pentru care suntem recunoscători, cu atât ne creștem calitatea vieții. Fiecare gest pe care îl facem zilnic poate fi un gest de recunoștință, dacă facem din asta un mod de viață.

Atunci când ne uităm în ochii celuilalt, când privim cerul sau frumusețea să o facem cu recunoștință în suflet. Fie că vorbim sau tăcem, ascultăm un cântec, simțim o mângâiere sau pur și simplu mergem printre oameni sau în natură…totul să fie cu recunoștința că suntem, că trăim, că ne iubim.

Viața este despre cunoaștere și despre re-cunoaștere a ceea ce suntem. Și atât recunoașterea cât și recunoștința au aceeași rădăcină- a recunoaște. Recunoaște-te pe tine însuți!

2 comentarii

Din categoria Lectii

Oamenii care nu ne plac…

Există oameni la vederea cărora îți strălucesc ochii, oameni pe care ți-ai dori să-i ai mereu în jurul tău, să-i îmbrățișezi cât mai des posibil și să le mulțumești în diferite forme pentru că fac parte din viața ta. Ei bine, toți ne dorim să fim înconjurați de oameni cu care rezonăm și în prezența cărora să ne simțim bine, apreciați și acceptați și probabil că mulți dintre noi au astfel de oameni prin preajmă.

Dar există și oameni a căror prezență nu putem spune că ne bucură sau ne face plăcere, oameni care poate într-un fel sau altul ne resping prin comportamentul lor, prin aspectul lor, prin miros sau prin ceea ce emană. Și astfel de oameni sunt foarte mulți, din păcate. Când trebuie să și lucrăm cu ei ne dorim să-i schimbăm, să facem ceva efectiv pentru ei pentru că nu mai putem suporta ceea ce vedem.

Și atunci intervine durerea…nu ne dor gesturile lor cât ne doare neputința în fața schimbării lor. Nu avem niciun drept să-i schimbăm pe ceilalți, dar avem în schimb puterea de a-i accepta și de a le arăta respect chiar dacă sunt diferiți, chiar dacă nu rezonăm cu ei. Cine suntem noi să-i pedepsim pentru acțiunile lor?

De ce? Pentru că numai așa putem face ceva cu adevărat pentru ei, prin atitudinea pe care o avem față de ei. O atitudine prin care le arăți că-i respingi, o atitudine de superioritate sau una acuzatoare îi va încuraja și mai mult să rămână acolo unde află. O atitudine conflictuală nu face decât să înrăutațească situația.

Am suferit de mic copil din cauza conflictelor cu oamenii cu care nu rezonam, până când am înțeles că e o prostie să mă aștept să fiu înțeleasă de către aceștia, la fel de mare cum e să le răspund cu aceeași aroganță cu care m-au tratat.

Aceasta a fost lecția mea, să înțeleg că nu-mi stă în putere să schimb concepțiile și comportamentul nimănui, că nu am dreptul să pedepsesc pe nimeni pentru felul perfid în care m-a tratat și că tot ce pot face este să manifest respect și o atitudine demnă în ciuda răutății sau ignoranței lor.

Nu, nu ești obligat să-i iubești dacă nu poți, dar asta nu e o scuză să răspunzi cu prostie la prostia lor, chiar dacă ego-ul are obiceiul de a ne angrena în dispute. Da, ego-ul iubește să se războiască în argumente, în vorbe critice și înțepătoare, dar poate fi controlat și domolit, atâta timp cât înțelegi că tu ești cel care își controlează reacțiile, și nu reacțiile te controlează pe tine.

Un proverb zen m-a ajutat să înțeleg mai bine profunzimea unei asemenea situații: cu cât zbori mai sus, cu atât celor de jos le vei părea mai mic. Așa că nu te descuraja în zborul tău și amintește-ți mereu că cei care aruncă cu pietre în aripile tale fac parte din comisia care te testează pentru examenul vieții și, oricât ar părea de ciudat, avem nevoie de astfel de oameni. Și cu toate astea nimic nu mă va împiedica să sper că pe drumul evoluției ne vom cizela cu toții…

4 comentarii

Din categoria Lectii