Arhive pe etichete: cuvant

Povestea scrisului

Dragă cititorule,

Am început aşa pentru că îmi aduce aminte de călduroasa adresare a unui cronicar român: Iubite Cetitoriule

Vreau să-ţi mulţumesc că ai dat viaţă rândurilor mele prin simplul fapt de a le citi în aproape doi ani de zile. Am scris mereu din două motive: fie pentru a-mi împărtăşi revelaţiile, fie pentru a mă elibera de povara cuvintelor din mine.

Acest blog mi-a reamintit că eu şi Cuvantul am fost dintotdeauna fraţi. Când aveam 5 ani, răsfoiam toate cărţile din biblioteca părinţilor încercând să descifrez ce scrie acolo, fapt ce a îndemnat-o pe mama mea să-mi cumpere un abecedar şi să mă înveţe mai repede să citesc, pentru că nu mai aveam răbdare.

2001.88.84_01_b02După ce am învăţat să scriu, am scris prima poezie, o povestioară spusă de bunica mea pe care am pus-o în versuri. La 8 ani am învăţat să scriu metafore, inspirată de povestirile pentru copii ale lui Emil Gârleanu (coincidenţa face că locuiam pe strada Gârlei).

Apoi au apărut jurnalele în care scriam cu drag atunci când ceva din mine o cerea. Când aveam zece ani îmi plăcea să mă plimb printr-o pădurice din apropierea oraşului, îmi alegeam un loc animat de zumzete şi flori, mă aşezam şi scriam în jurnal…

Părinţii mei nu ştiau că mă plimb singură, dar interesant că nu m-am simţit niciodată singură. Era ca şi cum cineva mă însoţea în permanenţă şi mă îndemna să scriu…De citit îmi plăcea să citesc căţărată în pomii din livada bunicii, iar primăvara, când aceştia înfloreau mă simţeam pe-o creangă de rai.

După ce am mai crescut, am uitat de acest dar, m-am scufundat în vârtejul lucrurilor “de lume” deşi uneori îmi cântam emoţiile pe foi de caiete cu linii, imaginându-mi că sunt portative pe care se aşează cuvintele precum notele muzicale.

Am reînceput să scriu după ce m-am “trezit” din nou la viaţă şi am început să trăiesc cu bucurie tot ceea ce este, în jurul vârstei de 25 ani. Trebuia să scriu pentru a împărtăşi, dar şi pentru că încă mai simt cum o parte din mine nu-şi găseşte liniştea dacă nu fac asta.

Şi pentru că de când am început să scriu pe acest blog s-au schimbat mai multe în viaţa mea, am făcut următorul pas, şi anume să creez mai mult spaţiu scrisului printr-un nou site.

Astfel, am început de curând să scriu în noul loc, iar pe blogul de faţă, articolele vor fi din ce în ce mai rare. De aceea, te invit să mă cunoşti mai bine pe www.lifeinbalance.ro.

Îţi mulţumesc că mi-ai fost alături şi te invit să mă urmăreşti în continuare, pentru că e atâta frumuseţe în această lume încât am despre ce să scriu…
Cu drag,
Adela

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Lectii

Iubirea ca idee

White Lotus Absolute

A ajunge la Dumnezeu prin iubire…Mi-a plăcut atât de mult această idee, încât mintea mea s-a îndrăgostit de ea dedicându-i o mare parte din gânduri, cuvinte și cercetând-o pe toate părțile ca un om de știință care habar nu are ce studiază. Rezultatul nu a fost cel dorit pentru că inimii nu-i plac poveștile..

Așa am aflat că până și calea iubirii poate fi periculoasă dacă te atașezi de ea. Da, sună atât de frumos să ajungi la Dumnezeu prin intermediul celuilalt, te determină să cauzi profunzimile, dar atunci când te scufunzi în oceanul de vise există riscul să rămâi hipnotizat de ce ai văzut înăuntru și să uiți să revii la suprafață. Nu de alta, dar ești om, nu pește…

Și atunci mi-am dat seama de următoarele lucruri:

Iubirea e o idee frumoasă despre care toată lumea vorbește, dar această idee e precum reflexia lunii în apă…atinge-o și va dispărea. Atât timp cât vorbim despre iubire nu ne dăm voie să o trăim. Atât timp cât o privim ca pe o fântână în deșert e foarte probabil să descoperim că am fost seduși de un miraj.

Iubirea apare doar atunci când nu o gândești și nu o cauți. Iar dacă te grăbești să-i dai nume sau să vorbești despre ea a și dispărut deja precum un pește care îți alunecă din mâini.

Orice cale spirituală are pericolele ei. În primul rând acestea trebuie observate și recunoscute, pentru a merge mai departe. Unul din marile pericole este atașamentul de cale.

Calea iubirii este probabil una dintre cele mai atrăgătoare, dar dacă te încăpățânezi să te atașezi de ea ea nu va exista decât la nivel mental, adică la nivel de iluzie. Buddha spunea că atât timp cât credem în iluziile pe care mintea ni le fabrică, noi vom continua să suferim. Nicio iluzie nu rezistă decât dacă crezi cu adevărat în ea.

Așa am înțeles că a căuta să ajung la divinul din mine printr-o cale prestabilită de minte, indiferent care ar fi aceasta poate genera suferință.

Oare nu ajungem la tine, Doamne, zilnic? Oare nu ajungem la tine atunci când mirosim o floare cu roua dimineții pe ea, atunci când aducem un zâmbet în sufletul cuiva, atunci când ne și ne așezăm și ne ridicăm de la masă? Oare nu ajungem la tine atunci când admirăm cerul înstelat sau un clar de lună plină? Și atunci de ce cautăm mereu ceva „mai înalt” și „mai special”?

Am înțeles în sfîrșit că spiritualitatea din viața noastră se vede zilnic, în fiecare gest aparent mărunt pe care îl facem, în poziția corpului, în fiecare mișcare, în fiecare clipit de ochi, chiar dacă mintea nu e mulțumită și vrea mereu „altceva”.

Nu există o cale mai înaltă ca alta, nici mai specială decât alta, există doar cale. Și pentru a putea păși pe ea e nevoie să-ți lași atașamentele, ego-ul și toți gărgăunii din cap la ușă…

 

Un comentariu

Din categoria Lectii