Arhive pe etichete: moarte

Mai aproape de cer

rock-climbing1

Ai trăit vreodată senzația că nu ți-e teamă de nimic, că poți pluti, zbura? O astfel de senzație te face să te simți efectiv mai aproape de cer…mai liber și mai aproape de îngeri.

La începutul anului am luat decizia să-mi înving niște temeri vechi pe care simțeam că le car în spate de atâția ani…Una din aceste temeri era teama de înălțime. Așa cum mă așteptam, șansa de mă cățăra mi s-a ivit repede, așa că am ajuns la un curs de cățărat.

De jos părea să fie totul foarte ușor, așa că nu am ezitat să mă aventurez să urc. Problema a fost când m-am văzut lipită de stâncă și nu puteam să-i dau drumul. O îmbrățișam cu atâta ardoare de teamă să nu cad, încât instructorul salvamont îmi striga de jos că e doar o stâncă, nu un bărbat..și că nu pot rămâne mult blocată acolo.

Astfel am avut ocazia să îmi văd frica în adevărata sa față, așa cum în sfârșit ai vedea pe cineva în toată splendoarea sa. O vedeam cum mă bântuie precum vântul pe vârf de stâncă, o vedeam cum îmi pătrundea în mușchii picioarelor care îmi tremurau și în mâinile nesigure dacă mă pot ține. O simțeam cum îmi modifică respirația și cum îmi încoardă corpul.

„Încântată de cunoștință” părea să-mi spună. Nu-mi venea să cred că până acum eu n-am știut ce reacție ciudată poate să aibă corpul și mintea mea când primesc semnalul că se află cu un pas mai aproape de moarte. Dar ceva din mine mă împingea să înaintez, în ciuda fricii. Știam că teama se diminuează dacă o privești în față…

Când am ajuns în vârf mi s-a tăiat respirația. Nu știu dacă a fost de la splendoarea peisajului sau de la teama că trebuie să și cobor. Era într-adevăr superb să fii sus, dar chinuitor să știi că nu ai aripi, că ești doar o ființă condamnată la gravitație precum un Sisif legat cu o piatră. Însă acea piatră care ne trage în jos și ne împiedică să ne simțim liberi e teama…

„Tot ce ai de făcut acum este să-ți dai drumul” se auzea vocea de jos. „Să-mi dau drumul?” am întrebat cu ochii mari.

Mi se cerea cel mai greu lucru pentru noi oamenii de la oraș, amăgiți de iluzia controlului. Da, să mă abandonez într-o coardă asupra căreia nu aveam control. Absurd pentru mintea cea logică. La fel de absurd ca pentru cei care nu înțeleg expresia „a te abandona în mâinile Divinității”.

Însă a fost cea mai frumoasă parte din tot cățăratul meu. Nimic nu se compară cu acea senzație de a pluti în aer deasupra solului și de a avea încredere în același timp că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Ceva din mine părea să se regăsească în această stare de bine…

Atunci am înțeles de ce căutăm noi oamenii adrenalina. Pentru că ne apropie ca un elastic de necunoscuta din ecuație: moartea. Dar, în mod paradoxal, tocmai această apropiere ne face să ne simțim extraordinar. Și atunci mă întreb:  oare nu cumva ne apropie de fapt de nemurire?

 

Un comentariu

Din categoria Lectii

Tu ce lasi in urma ta?

M-a inspirat acest cântec, așa că voi transmite și eu mesajul mai departe. Cineva m-a provocat cândva să fac un exercițiu de imaginație mergând în timp peste ani, ce aș vrea să spună oamenii despre mine la moartea mea.

Hmm, îmi plăcea să fac acest exercițiu în copilărie, uneori mă uitam în biblioteca părinților și îmi imaginam că acolo va fi o carte scrisă de mine…și îmi imaginam mulți oameni care au învățat lucruri utile de la mine. Așa m-am apucat de scris jurnale și de adunat copiii vecini pentru a-i învăța ce știam eu la vremea aceea…

Acum am înțeles că nu sunt decât un instrument care trebuie să-și îndeplinească menirea în orchestra lumii, altfel va rugini ca orice instrument nefolosit. Imaginându-mi înmormântarea mea, nu pot să-mi imaginez decât oameni mulțumiți și fericiți ale căror suflete le-am atins cândva..

Dar mai mult decât orice, cred că fiecare om își dorește să lase ceva în urmă. Unii se rezumă la copii și la bunuri materiale, dar de fapt ce se ascunde în dorința asta de a lăsa ceva în urmă?

În adâncul său, fiecare știe că n-a venit întâmplător pe această planetă și că are o misiune de îndeplinit, inimi de atins sau o cărămidă de pus la schimbarea lumii în ceea ce visăm cu toții.

Visăm pentru că ȘTIM că se poate mai bine, ȘTIM că putem mai mult și ȘTIM că spectacolul trist al lumii la care ne uităm acum nu corespunde cu rezonanța sufletului nostru.

Revelația a avut loc atunci când am realizat că nu e nevoie să las ceva anume, nu e nevoie să-mi fie menționat numele în cărțile de istorie sau în cartea recordurilor, cu siguranță ego-ul nu mă ajută după ce mor. Că e suficient să fiu…prezentă.

Simpla prezență poate face mai mult decât credeai, mai ales dacă lucrezi zilnic la acea prezență. Și am zis-o: preZENță Smile. Pe scurt, cu cât lucrezi mai mult cu tine, cu atât contribuția pe care o aduci lumii va fi mai mare, iar moștenirea lăsată mai valoroasă.

Sunt trei stări prin care trece omul în viață: de la a gândi la a face și de la a face la a fi. Te las să meditezi la asta…

Cum ești tu ca om, astfel încât să lași ceva în urma ta? Ai adus azi un strop de fericire în ochii cuiva? Ca să aduci bucurie e nevoie să fii tu bucurie, iar ca să aduci fericire, ești dator să fii fericit!

7 comentarii

Din categoria Lectii

Intre viata si moarte

your-best-day-tn

Pentru că în ultimele zile pe social media s-a discutat intens subiectul morții unei vedete, vreau să fac unele precizări mai mult sau mai puțin plăcute pentru mintea omului cotidian. Credem că știm ce este moartea, o asociem cu ceva negativ sau tragic când de fapt ne este frică de suferința pe care o ne-o poate provoca.

Nu e nevoie ca cineva cunoscut sau cineva foarte apropiat să treacă dincolo pentru a ne aminti că toți vom trece și că nimeni nu e scutit de traversarea acestui pod dintre două lumi pe care le numim Viață și Moarte.

Moartea nu e decât un concept, o definiție pe care mintea noastră o dă acestui fenomen de trecere, pentru că nu știe ce urmează după trecere. Unii asociază această definiție cu sfârșitul, alții chiar cu o continuare, dar partea interesantă este că nu e decât o definiție neexperimentată direct de nimeni.

Când eram copil tatăl meu mi-a spus că nimeni nu s-a întors din morți ca să ne povestească cum e acolo și ca un copil curios ce eram, acest răspuns nu m-a mulțumit deloc. Apoi am analizat puțin comportamentul celor din jurul meu și am ajuns la o constatare pe care i-am împărtășit-o celei mai bune prietene de atunci : „Ai observat că oamenii se comportă ca și cum nu vor muri niciodată?” Prietena mea a început să râdă întrebându-mă ce m-a apucat, însă în zilele următoare a observat și ea același lucru.

Și atunci, daca nimeni nu s-a întors din morți, de ce continuăm să dăm o definiție unui fenomen pe care nu-l cunoaștem? Oare nu facem asta cu majoritatea fenomenelor din jurul noastru pe care în realitate nu le-am experimentat personal? Dăm definiții pentru a ne liniști mintea care intră în panică atunci când se află pe tărâm necunoscut și pentru a ne liniști egoul care nu suportă ideea că într-adevăr știe foarte puțin.

S-au scris cărți despre oamenii care spun că s-au întors din moarte, despre cei care au trecut prin acea „moarte clinică”, iar dr. Elisabeth Kubler Ross n-a făcut decât să adune notițe despre astfel de oameni, ajungând la concluzia că exista un element comun în poveștile acestor oameni nebăgați în seamă de societate. Toți descriau un spațiu de liniște, o stare de bine, de eliberare. Și atunci de ce moartea e privită ca ceva tragic? Am uitat de ciobanul din Miorița și de seninătatea lui în fața morții care provenea de fapt din acea comuniune cu natura.

Ne este frică de moarte pentru că suntem separați. Dacă am fi în comuniune cu natura am înțelege că facem parte din natură și că în natură nimic nu persistă, totul se află într-o continuă schimbare, într-un permanent ciclu. Chiar dacă ne-am separat de natură, de Întreg, indiferent de atitudinea noastră, nu suntem iertați. Natura nu ține cont de părerile, de definițiile, de credințele noastre. Dacă ai ajuns aici trebuie să și pleci, indiferent că îți convine sau nu, e o lege pe care tu n-ai puterea să o schimbi.

Și atunci care e sensul nostru aici pe pământ? Singurul sens care mai rămâne rezidă în felul în care ne trăim viața.

Unii pleacă mai repede, alții mai târziu. Dar dacă ne gândim la relativitatea timpului, cantitatea anilor devine irelevantă, deși în limba română încă se urează La mulți ani J. Tot ceea ce mai contează este calitatea vieții, calitate pe care numai tu poți să o dai anilor tăi. Aceasta nu se măsoară prin nivelul de comoditate, nici măcar prin numărul de experiențe, ci prin ceea ce ai învățat cu adevărat din ele. Gradul de înțelepciune nu se măsoară în funcție vârstă, ci în funcție de ceea ce ai învățat cu adevărat din viața care ți-a fost dată.

Legat de experiența morții, vă recomand filmul Hereafter (2010), un film care ne arată că odată ce ai experimentat moartea nu mai poți fi același. Eu zic că nu e nevoie să experimentăm moartea clinică pentru a înțelege că frica de moarte e inutilă. Ieșirea din zona de confort pe care ne-am creat-o ne duce la explorarea necunoscutului. Astfel, anihilarea fricii de necunoscut înseamnă implicit anihilarea fricii de moarte.

Și pentru că nu cunoaștem cu adevărat ce este Moartea, mă întreb oare cunoaștem cu adevărat ce este Viața? Dacă nu trăim cu adevărat nu putem spune că suntem în viață, dar dacă nici moartea n-am cunoscut-o încă, înseamnă că trăim între cele două lumi.  Nu ne ajunge o viață pentru a descoperi cu adevărat ce este Viața…așa că să nu mai pierdem vremea. 😉

3 comentarii

Din categoria Filme cu mesaj, Lectii