Cat de prezent esti in viata ta?

„Dacă viața e o cursă, unde se termină și cu cine concurăm?” Cu aceste cuvinte începe filmulețul de mai jos care încearcă să ne dea un semnal de alarmă, acela că ar fi cazul să micșorăm viteza cu care trăim.

Am ajuns să trăim cu mii de kilometri pe oră, pierzând astfel bucuria călătoriei. Ne-am făcut din adrenalină un substitut al fericirii. Trăim la extrem cu suferința, căutăm senzații extreme prin ceea ce consumăm, practicăm sporturi extreme, timpul pare că s-a accelerat vrem ca totul sa se întâmple repede, mai repede, cât mai repede. Si toate astea până când?

Mesajul clipului coincide cu mesajul maeștrilor spirituali: încetinește (slow down), deschide-ți simțurile și trăiește-ți viața fiind prezent total în ea. Cât de prezent esti în viața ta?

Nu voi face o critică a modului în care trăim, mai mult sau mai puțin impus de societate și de alți factori, vreau doar să-ți amintesc că viața se întâmplă aici și acum, nu în alte părți prin care călătorim cu mintea. Până la urmă orice om caută să fie fericit…motiv pentru care caută să experimenteze senzații tari, dar de ce oare? Pentru că doar atunci, prin acele senzații cauzate de acești „înlocuitori” se află în prezent și în sfârșit simte că trăiește!

Dar oare e nevoie să apelăm la așa ceva pentru a simți că trăim? E la fel de absurd precum a căuta fericirea, pentru că a fi fericit face parte din natura umană. E ca și cum te-ai strădui să fii autentic prin altcineva…e imposibil, nu te poți forța să fii original, pur și simplu ești sau nu ești.

Boala nu e decât un mesager al naturii care vine să ne amintească că e cazul să încetinim și să ne schimbăm viteza (modul de a trăi), pentru că altfel ne vom accidenta. Când nu înțelegem nicicum aceste mesaje transmise de regulă în mod repetat, inevitabilul se produce. În realitate, această „încetinire” nu e o încetinire în sensul propriu al cuvântului, ci doar raportată la modul în carea am ajuns să trăim.

Folosește-ți simțurile la capacitatea lor maximă: dacă mănânci ceva gustos, atunci savurează intens acel gust, nu te gândi la altceva, nu vorbi in timp ce mănânci. Dacă auzi o pasăre cântând, trăiește-i cântecul, dacă vezi un copac la marginea drumului, înceacă să-i simți rădăcinile, trunchiul, scoarța, crengile, fii una cu ceea ce apare în viața ta. Dacă ești cu persoana iubită, atunci fii acolo, nu în altă parte. Dacă faci duș, simte picăturile de apă cum cad peste tine ca o binecuvântare. Simte-ți respirația, datorită acestui miracol ești în viață! Fă din însăși viața ta o meditație.

E ca și cum ai trăi un minut dintr-un film în reluare, dar atât de intens încât minutul nu mai e un minut, ci o eternitate, iar timpul dispare. Așa că, fie că te grăbești și pierzi bucuria de a conduce, fie că savurezi viața ca pe un ceremonial sacru, ne întâlnim cu toții la același semafor, dar nu la fel de împliniți!

 

Dincolo de masti

De curând am avut parte de niște întâmplări aparent banale, dar cu un element comun pe care vreau să-l împărtășesc:

Intr-una din zile, mă plimbam prin parc inspirând aerul de primăvară   și bucurându-mă de compania copacilor, iar pe o bancă erau doi adolescenți care comentau ținuta fiecărei fete care trecea pe alee, folosind cuvinte urâte la adresa lor. Una dintre fete s-a supărat și le-a răspuns pe un ton similar, iar ei erau foarte încântați de atenția acordată. Cum am fost și eu cândva adolescentă, mi-am adus aminte că aveam colegi care uzau de o astfel de practică exprimând o mare nevoie de a beneficia de atenția celor din jur. Din acest motiv, în acea perioadă manifestam o frică de a nu fi criticată, de a nu da greș cu ceva…

Apoi m-am întâlnit din întâmplare cu un fost coleg de facultate care era atât de identificat cu noul său rol în societate (cu funcția pe care o deținea), încât se simțea că vrea să ascundă acea vulnerabilitate pe care o manifesta pe vremea când era student. Ceva nu se potrivea în atitudinea lui, ca și cum ar fi pus o piesă falsă pentru ca un puzzle să pară complet.

Din aceste întâmplări și nu numai, am dedus că ne luăm mult prea tare în serios, că suntem foarte critici cu noi înșine și implicit cu ceilalți. Ego-ul este cel care se simte foarte ușor ofensat din orice și cel caută mereu defectele pentru a se simți mai bine. Din dorința de a fi acceptați în societate, ne uniformizăm și devenim lipsiți de originalitate.

Mesajul meu este următorul: când ai tendința să te superi, ia o pauză, nu te mai lua așa de tare în serios, căci nimeni în afară de tine n-o face. Dacă n-ai râs niciodată de tine însuți e cazul s-o faci acum, căci așa cum spun maeștrii orientali, dacă poți să râzi de propria ta prostie vei avea o sursă nesfârșită de umor toată viața.

În cele din urmă, viața e o joacă în care oamenii își schimbă deseori rolurile în funcție de nevoi. A te identifica cu rolul pe care-l joci duce inevitabil la suferință, ajungi să confunzi harta cu teritoriul și totul se petrece doar în mintea ta.

În momentul în care încetezi să te identifici cu ego-ul și cu acea părere pe care o ai referitoare la persoana ta (apropo, în limba latină persona=mască), esența din tine iese la lumină și redevii liber. Toate fețele serioase pe care le vedem pe stradă (și sunt chiar multe!) nu sunt decât niște măști de care oamenii se folosesc din obișnuință pentru a obține ceva (acceptare, obținerea unor beneficii materiale, etc.), pentru a se ascunde.

Fii tu însuți, manifestă-te așa cum ești, fără exces de seriozitate, căci suntem oameni, nu măști! Când te accepți pe tine așa cum ești, nu mai cauți aprobarea celorlalți, nu te mai focalizezi pe defectele celor din jurul tău și realizezi că celălalt e oglinda frumosului din tine. Frumusețea unui om vine din interior, din naturalețea lui, nu din masca pe care o afișează. Oamenii sunt frumoși așa cum sunt, dar ochii cu care ne uităm la ei sunt exagerat de critici.