Intre viata si moarte

Pentru că în ultimele zile pe social media s-a discutat intens subiectul morții unei vedete, vreau să fac unele precizări mai mult sau mai puțin plăcute pentru mintea omului cotidian. Credem că știm ce este moartea, o asociem cu ceva negativ sau tragic când de fapt ne este frică de suferința pe care o ne-o poate provoca.

Nu e nevoie ca cineva cunoscut sau cineva foarte apropiat să treacă dincolo pentru a ne aminti că toți vom trece și că nimeni nu e scutit de traversarea acestui pod dintre două lumi pe care le numim Viață și Moarte.

Moartea nu e decât un concept, o definiție pe care mintea noastră o dă acestui fenomen de trecere, pentru că nu știe ce urmează după trecere. Unii asociază această definiție cu sfârșitul, alții chiar cu o continuare, dar partea interesantă este că nu e decât o definiție neexperimentată direct de nimeni.

Când eram copil tatăl meu mi-a spus că nimeni nu s-a întors din morți ca să ne povestească cum e acolo și ca un copil curios ce eram, acest răspuns nu m-a mulțumit deloc. Apoi am analizat puțin comportamentul celor din jurul meu și am ajuns la o constatare pe care i-am împărtășit-o celei mai bune prietene de atunci : „Ai observat că oamenii se comportă ca și cum nu vor muri niciodată?” Prietena mea a început să râdă întrebându-mă ce m-a apucat, însă în zilele următoare a observat și ea același lucru.

Și atunci, daca nimeni nu s-a întors din morți, de ce continuăm să dăm o definiție unui fenomen pe care nu-l cunoaștem? Oare nu facem asta cu majoritatea fenomenelor din jurul noastru pe care în realitate nu le-am experimentat personal? Dăm definiții pentru a ne liniști mintea care intră în panică atunci când se află pe tărâm necunoscut și pentru a ne liniști egoul care nu suportă ideea că într-adevăr știe foarte puțin.

S-au scris cărți despre oamenii care spun că s-au întors din moarte, despre cei care au trecut prin acea „moarte clinică”, iar dr. Elisabeth Kubler Ross n-a făcut decât să adune notițe despre astfel de oameni, ajungând la concluzia că exista un element comun în poveștile acestor oameni nebăgați în seamă de societate. Toți descriau un spațiu de liniște, o stare de bine, de eliberare. Și atunci de ce moartea e privită ca ceva tragic? Am uitat de ciobanul din Miorița și de seninătatea lui în fața morții care provenea de fapt din acea comuniune cu natura.

Ne este frică de moarte pentru că suntem separați. Dacă am fi în comuniune cu natura am înțelege că facem parte din natură și că în natură nimic nu persistă, totul se află într-o continuă schimbare, într-un permanent ciclu. Chiar dacă ne-am separat de natură, de Întreg, indiferent de atitudinea noastră, nu suntem iertați. Natura nu ține cont de părerile, de definițiile, de credințele noastre. Dacă ai ajuns aici trebuie să și pleci, indiferent că îți convine sau nu, e o lege pe care tu n-ai puterea să o schimbi.

Și atunci care e sensul nostru aici pe pământ? Singurul sens care mai rămâne rezidă în felul în care ne trăim viața.

Unii pleacă mai repede, alții mai târziu. Dar dacă ne gândim la relativitatea timpului, cantitatea anilor devine irelevantă, deși în limba română încă se urează La mulți ani J. Tot ceea ce mai contează este calitatea vieții, calitate pe care numai tu poți să o dai anilor tăi. Aceasta nu se măsoară prin nivelul de comoditate, nici măcar prin numărul de experiențe, ci prin ceea ce ai învățat cu adevărat din ele. Gradul de înțelepciune nu se măsoară în funcție vârstă, ci în funcție de ceea ce ai învățat cu adevărat din viața care ți-a fost dată.

Legat de experiența morții, vă recomand filmul Hereafter (2010), un film care ne arată că odată ce ai experimentat moartea nu mai poți fi același. Eu zic că nu e nevoie să experimentăm moartea clinică pentru a înțelege că frica de moarte e inutilă. Ieșirea din zona de confort pe care ne-am creat-o ne duce la explorarea necunoscutului. Astfel, anihilarea fricii de necunoscut înseamnă implicit anihilarea fricii de moarte.

Și pentru că nu cunoaștem cu adevărat ce este Moartea, mă întreb oare cunoaștem cu adevărat ce este Viața? Dacă nu trăim cu adevărat nu putem spune că suntem în viață, dar dacă nici moartea n-am cunoscut-o încă, înseamnă că trăim între cele două lumi.  Nu ne ajunge o viață pentru a descoperi cu adevărat ce este Viața…așa că să nu mai pierdem vremea. 😉

Povestea licuriciului fara lumina

Un licurici zacea in tufisul de liliac si privea abatut in pamant. Nici nu baga de seama apusul soarelui care deveni auriu, apoi rosiatic si nici pomeneala sa simta mirosul parfumat al florilor de liliac.

„Ce groaznic!” mormai licuriciul pentru sine insusi. Cat de ingrozitor este sa fii un licurici care sa nu poata lumina. La fel de bine as putea fi considerat o musca sau gandac. Un licurici care nu poate sa lumineze nici nu poate fi numit licurici, sunt o rusine pentru familia mea.

Licuriciul statea posomorat si privea cum rand pe rand, ceilalti licurici incepeau sa lumineze, pe masura ce soarele trecea in amurg si amurgul se pierdea incet in noapte.

Din toate celelalte puncte de vedere, era un licurici perfect. Avea o pereche eleganta de antene, aripi minunate si o coada lunga supla. Singurul lucru care-i lipsea era ca nu putea sa lumineze.

“Probabil ca ceilalti stiu un secret pe care eu nu-l cunosc”, se gandi licuriciul,“astfel, cum de reusesc ei sa lumineze si sa sclipeasca fara prea mult chin, in timp ce eu, oricat as incerca nu pot scoate nici macar o scanteie?

Atunci se hotari sa-si paraseasca culcusul din tufisul de liliac si porni intr-o calatorie pentru a descoperi cum sa-si aprinda lumina. Un prim popas il facu in tufisul de colectat miere, unde doua fete licurici foarte harnice straluceau aprins printre floricelele dulci.

Licuriciul se rusina nitel sa le intrebe asa direct, dar isi dadu seama ca nu are nimic de pierdut si ca ar avea atat de mult de castigat daca ar invata cum sa lumineze…

“Buna ziua”, rosti el, “va deranjeaza daca va pun o intrebare? As vrea sa stiu ce va aprinde pe voi?”

“Cum adica ce ne aprinde?” intrebara ele.

“Ce va aprinde incat sa incepeti sa luminati?” intreba din nou licuriciul.

“Ah, deci asta era? Pai nu stim prea sigur, dar credem ca tufisul de miere e cauza: de cate ori ne apropiem de floricelele astea minunate ne aprindem.”

Asta insa nu-i era prea mult de ajutor licuriciului, caci de cand vorbea cu ele era tot langa in tufisul acela si nu se intampla nimic. Le-a multumit fetelor si zbura mai departe. A ajuns apoi la un alt licurici, acesta locuia intr-un tufis de mure si il gasi luminand ritmic in timp ce canta. Lumina sa era impresionanta! Acesta ii facu semn sa nu-l intrerupa.

“Spune acum! Ce intrebare poate sa fie asa de importanta incat sa ma intrerupi din cantat? ”.

“Cum iti aprinzi lumina?” intreba licuriciul.

“Nu m-am gandit la asta. Ori de cate ori cant, lumina mea se aprinde si ramane asa pana la finalul catecului. Acum te rog sa nu mai spui nimic: incep din nou concertul.”

Licuriciul incepu si el sa cante, in speranta ca-i va aprinde si lui lumina…dar nimic. La auzul glasului sau ceilalti licurici isi astupau urechile.

De data asta isi intinse aripile si zbura drept spre Zana licuricilor care sclipea intr-o tufa de laur. Ea era considerata drept unul dintre cei mai intelepti licurici si era respectata pentru lumina ei. De data asta trebuia sa primeasca raspunsul.

“Oooo, sunt mai multe feluri in care-ti poti aprinde lumina” ii spuse zana.

“Intr-adevar, deja cunosc o multime de moduri, care insa din pacate nu functioneaza la mine”, spuse licuriciul. Si i-a povestit de cele petrecute.

“Bineinteles ca acestea nu ar putea aprinde lumina ta. Desi exista o multime de moduri de a ne aprinde lumina, un singur lucru le poate face sa functioneze si acela esti TU.”

“Pai, nu inteleg, zise licuriciul,am incercat totul si nu o pot aprinde indiferent cat de tare m-as stradui”.

“Nici nu-i de mirare”, raspunse ea.

“Nu functioneaza daca te simti suparat sau daca tu cauti asta cu incrancenare. Primul lucru cu care poti incepe este acela de a te linisti.”

“Si cum sa fac asta?”, intreba licuriciul.

“Gandindu-te la lucruri care te linistesc. Sentimentele provin din gandurile tale si daca gandesti calm, te vei simti linistit. Incearca sa te gandesti la cea mai linistitoare imagine care iti vine in minte.”

Si licuriciul se gandi la imaginea lunii pline, intr-o noate calduta de vara. Isi imagina ca auzea cantecul greierilor si ca simtea o boare lina de vant atingandu-i aripile. Ofta de placere. Se simtea fericit pentru prima oara dupa atata vreme.

“Deja e mai bine”, spuse ea simtind o schimbare in el. “Acum esti pregatit sa inveti sa-ti aprinzi lumina. Gandeste-te la ceva ce faci intotdeauna cu placere.”

Si licuriciul incepu sa-i spuna o poveste de suflet care lui ii placea foarte mult. Se simtea fericit pentru prima oara dupa atata vreme. Ascultandu-l , zanei ii dadura lacrimile la finalul povestii.

“Acum uita-te la lumina ta!” ii spuse ea, iar licuriciul se intoarse si arunca o privire peste umar. Reusise! Luminita lui se aprinsese pentru prima data in viata.

“Uaau, cum am reusit sa fac asta?”, intreba el.

“Ti-ai descoperit darul si anume acela de a povesti. Ori de cate ori faci ceea ce iti place, ori de cate ori iti pui darul in valoare, lumina ta se aprinde.”

“Dar, ce se va intampla daca se va stinge iar si nu o sa o mai pot aprinde?”, intreba el in timp ce lumina lui se stingea usor.

„Depinde doar de tine sa iti aprinzi lumina si sa o pastrezi asa. Gandurile negative ca cele pe care le aveai cand ai venit la mine nu fac decat sa o stinga. TU esti cel care are puterea de a o mentine aprinsa.”

Lupta interioara

„Pacea vine dinăuntrul tău, nu o căuta în afara ta.” Buddha

De câteva zile citatul lui Buddha îmi revine în minte ca un leitmotiv de care nu mă pot despărți și nici nu vreau. Am căutat prea mult pace în afara mea, m-am străduit din răsputeri să fiu în pace cu mediul în care trăiesc și am obosit. Așa am învățat că pacea nu se obține prin luptă. Chiar dacă de cele mai multe ori lupta o precede, la pace ajungi doar prin pace…cu alte cuvinte, pentru a găsi pacea în afara mea ea trebuie să vină din mine.

Dacă văd viața prin ochii inimii atunci îi văd și pe ceilalți la fel. Vedem la ceilalți ceea ce vedem la noi…Aceasta e lecția pe care am învățat-o mai greu dar am învățat-o. Chiar dacă nu am acceptat-o la început, în cele din urmă m-am convins.

În ultimul timp mi-am dorit foarte mult să fiu în rezonanță cu cei de lângă mine și cum știu că acest lucru nu se poate face prin aprobare, m-am străduit să le ofer o parte din mine pentru a le face mai ușor drumul. Bineînțeles că eu am rămas fără acea parte dăruită, n-am reușit să fiu asemenea flăcării de lumânare, motiv pentru care m-am declarat învinsă și neputincioasă.

Da, am încetat să mă lupt cu convingerile celorlalți pentru că am realizat că de fapt mă luptam cu vechile mele convingeri. Am încetat să mai trag de alții pentru a le accelera drumul, căci de fapt eu trăgeam de mine. Și am încetat să mai am așteptări de la ceilalți pentru că acele așteptări nu erau ale mele. Dacă ai așteptări de la tine, întreabă-te ale cui sunt cu adevărat?

Nu pot spune că drumul pe care am pornit e ușor, dar am aflat că pot învinge prin a mă preda, în limba engleză termenul este mai sugestiv- to surrender. Sună paradoxal, dar în momentul în care predai armele numite gânduri sau prejudecăți și renunți la armura iluziilor și a așteptărilor devii un altfel de luptător…unul pașnic, ca cel descris atât de frumos de Dan Millman în cartea sa.

Atunci când ne nemulțumește  comportamentul celor din jur, de fapt suntem nemulțumiți de noi înșine, de anumite aspecte din viața noastră…îi criticăm cu aceeași voce cu care ne criticăm pe noi înșine, îi iubim atunci când ne iubim pe noi înșine, le facem rău când ne facem rău nou înșine și îi vedem minunați atunci când știm cu adevărat că toți suntem minunați, pentru că nu avem cum să fim altfel…decât dacă alegem altceva.