M-a inspirat acest cântec, așa că voi transmite și eu mesajul mai departe. Cineva m-a provocat cândva să fac un exercițiu de imaginație mergând în timp peste ani, ce aș vrea să spună oamenii despre mine la moartea mea.
Hmm, îmi plăcea să fac acest exercițiu în copilărie, uneori mă uitam în biblioteca părinților și îmi imaginam că acolo va fi o carte scrisă de mine…și îmi imaginam mulți oameni care au învățat lucruri utile de la mine. Așa m-am apucat de scris jurnale și de adunat copiii vecini pentru a-i învăța ce știam eu la vremea aceea…
Acum am înțeles că nu sunt decât un instrument care trebuie să-și îndeplinească menirea în orchestra lumii, altfel va rugini ca orice instrument nefolosit. Imaginându-mi înmormântarea mea, nu pot să-mi imaginez decât oameni mulțumiți și fericiți ale căror suflete le-am atins cândva..
Dar mai mult decât orice, cred că fiecare om își dorește să lase ceva în urmă. Unii se rezumă la copii și la bunuri materiale, dar de fapt ce se ascunde în dorința asta de a lăsa ceva în urmă?
În adâncul său, fiecare știe că n-a venit întâmplător pe această planetă și că are o misiune de îndeplinit, inimi de atins sau o cărămidă de pus la schimbarea lumii în ceea ce visăm cu toții.
Visăm pentru că ȘTIM că se poate mai bine, ȘTIM că putem mai mult și ȘTIM că spectacolul trist al lumii la care ne uităm acum nu corespunde cu rezonanța sufletului nostru.
Revelația a avut loc atunci când am realizat că nu e nevoie să las ceva anume, nu e nevoie să-mi fie menționat numele în cărțile de istorie sau în cartea recordurilor, cu siguranță ego-ul nu mă ajută după ce mor. Că e suficient să fiu…prezentă.
Simpla prezență poate face mai mult decât credeai, mai ales dacă lucrezi zilnic la acea prezență. Și am zis-o: preZENță 
. Pe scurt, cu cât lucrezi mai mult cu tine, cu atât contribuția pe care o aduci lumii va fi mai mare, iar moștenirea lăsată mai valoroasă.
Sunt trei stări prin care trece omul în viață: de la a gândi la a face și de la a face la a fi. Te las să meditezi la asta…
Cum ești tu ca om, astfel încât să lași ceva în urma ta? Ai adus azi un strop de fericire în ochii cuiva? Ca să aduci bucurie e nevoie să fii tu bucurie, iar ca să aduci fericire, ești dator să fii fericit!
Lectii din viata 
imi place in mod deosebit melodia asta..
corecteaza si tu „STIM” din „Visam pentru ca STIM” cu „CREDEM”… certitudinea n-a indrumat pe nimeni spre visare si pare improbabil s-o faca…adevarul e ca nimeni nu stie ca poate mai mult, ca se poate mai bine ca nu stiu ce… toti cred ca se poate mai mult, ca se poate mai bine, etc…
Draga Stelian, Nu e nimic de corectat… 🙂
Tu din zodia Taurului ma contrazici pe mine din zodia Fecioarei… ce poate fi mai nesabuit?… zodia Fecioarei are doua mari defecte: ea nu se insala niciodata si nu renunta niciodata si-i va lua cel putin inca un catralion de ani sa scape de ele…
Eu cred ca intotdeauna am STIUT, ma refer, la noi, cu totii, dar din diverse motive am ales sa NU STIM, din frica de a accepta ca putem sa fim mai mult si nu suntem, pentru ca ne-am lasat influentati de altii sa credem ca mai bine nu se poate, pentru ca am incetat sa visam, pentru ca nu mai daruim cu tot sufletul, pentru ca nu ne-am mai ascultat pe noi insine…etc. Dar de STIUT, STIM, sau mai bine zic, cred ca SIMTIM.
Multumesc Adela pentru post, m-a atins din fuga.
Sunt tristă. Eu am vrut să las în urmă iubire. Iubirea a fost importantă pentru mine. Dar nu am găsit-o decât atunci când am renunţat la toate tiparele pe care mi le formasem pentru ea. Cânt am abandonat judecăţile, cănd am abandonat morala, religia şi mi-am ascultat cu adevărat inima.
Atunci într-adevăr am găsit-o. Şi nu există cuvinte să o descriu. Şi nu există cuvinte pentru starea pe care ţi-o aduce.Poate doar fericire. Pe care simţi nevoia să o dai, mereu şi mereu mai departe, cu generozitate şi bucurie, lumii întregi.
Dar povestea mea nu are un final fericit. De fapt, Romeo şi Julieta pe care nu i-am agreat niciodata, considerând că e doar o poveste siropoasă de făcut domnişoarele pudice să lăcrimeze, că în ziua de azi sunt suficiente resurse pentru a trai IUBIREA, că autorul putea să-şi ocupe timpul cu gasirea unui final fericit nu să inventeze unul atăt de nefericit şi improbabil, de fapt povestea lor a fost povestea mea.După o luptă cu o boală pe care toţi se încăpăţânează să o considere mortală deşi eu văd mortală doar credinţa lor în ea, am rămas numai eu singură, prinsă în iluzia vieţii acesteia. Acum nimic nu mă mai tentează, nimic nu mă ajută. Prinsă în durere ca într-o apă neagră încerc să mai păstrez o clipă sentimentul acela pe care l-am avut. Dar se sterge incetul ca încetul pe măsură ce şi urmele paşilor lui se şterg din amintirea mea.
„Si as vrea sa te simt din nou,nu mai esti
Si degeaba mai sper din nou nu mai esti
Si as vrea sa te-ating din nou nu mai esti
Si degeab ma mint din nou nu mai esti
Si as vrea sa-te-aud din nou nu mai esti
Si degeaba te strig din nou…” (Voltaj)
Şi încă ceva. Am văzut clipul şi m-am întristat şi mai tare. Datorită tehnicii acesteia atât de avansate putem fi „alături” de cei care trec prin dezastre naturale, prin războaie, prin foamete dar nu există încă tehnica care să ne ajute să detectăm durerea omului de lângă noi, războiul din sufletul lui, foamea lui de iubire şi de atenţie. Pentru că am permis ca propriul „aparat” din dotare să fie stricat.
Şi n-o scriu pentru mine, adică da, simt şi eu acum nevoie de atenţie şi iubire, dar nu o scriu numai pentru mine, eu încep să devin mai puternică, tristă dar puternică, o scriu pentru toţi cei care se pun seara la televizor ca să urmărească nişte ştiri care le spală creierul în loc să schimbe o vorbă cu vecinul… Sau cu colegul…