Ai trăit vreodată senzația că nu ți-e teamă de nimic, că poți pluti, zbura? O astfel de senzație te face să te simți efectiv mai aproape de cer…mai liber și mai aproape de îngeri.
La începutul anului am luat decizia să-mi înving niște temeri vechi pe care simțeam că le car în spate de atâția ani…Una din aceste temeri era teama de înălțime. Așa cum mă așteptam, șansa de mă cățăra mi s-a ivit repede, așa că am ajuns la un curs de cățărat.
De jos părea să fie totul foarte ușor, așa că nu am ezitat să mă aventurez să urc. Problema a fost când m-am văzut lipită de stâncă și nu puteam să-i dau drumul. O îmbrățișam cu atâta ardoare de teamă să nu cad, încât instructorul salvamont îmi striga de jos că e doar o stâncă, nu un bărbat..și că nu pot rămâne mult blocată acolo.
Astfel am avut ocazia să îmi văd frica în adevărata sa față, așa cum în sfârșit ai vedea pe cineva în toată splendoarea sa. O vedeam cum mă bântuie precum vântul pe vârf de stâncă, o vedeam cum îmi pătrundea în mușchii picioarelor care îmi tremurau și în mâinile nesigure dacă mă pot ține. O simțeam cum îmi modifică respirația și cum îmi încoardă corpul.
„Încântată de cunoștință” părea să-mi spună. Nu-mi venea să cred că până acum eu n-am știut ce reacție ciudată poate să aibă corpul și mintea mea când primesc semnalul că se află cu un pas mai aproape de moarte. Dar ceva din mine mă împingea să înaintez, în ciuda fricii. Știam că teama se diminuează dacă o privești în față…
Când am ajuns în vârf mi s-a tăiat respirația. Nu știu dacă a fost de la splendoarea peisajului sau de la teama că trebuie să și cobor. Era într-adevăr superb să fii sus, dar chinuitor să știi că nu ai aripi, că ești doar o ființă condamnată la gravitație precum un Sisif legat cu o piatră. Însă acea piatră care ne trage în jos și ne împiedică să ne simțim liberi e teama…
„Tot ce ai de făcut acum este să-ți dai drumul” se auzea vocea de jos. „Să-mi dau drumul?” am întrebat cu ochii mari.
Mi se cerea cel mai greu lucru pentru noi oamenii de la oraș, amăgiți de iluzia controlului. Da, să mă abandonez într-o coardă asupra căreia nu aveam control. Absurd pentru mintea cea logică. La fel de absurd ca pentru cei care nu înțeleg expresia „a te abandona în mâinile Divinității”.
Însă a fost cea mai frumoasă parte din tot cățăratul meu. Nimic nu se compară cu acea senzație de a pluti în aer deasupra solului și de a avea încredere în același timp că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Ceva din mine părea să se regăsească în această stare de bine…
Atunci am înțeles de ce căutăm noi oamenii adrenalina. Pentru că ne apropie ca un elastic de necunoscuta din ecuație: moartea. Dar, în mod paradoxal, tocmai această apropiere ne face să ne simțim extraordinar. Și atunci mă întreb: oare nu cumva ne apropie de fapt de nemurire?
. Pe scurt, cu cât lucrezi mai mult cu tine, cu atât contribuția pe care o aduci lumii va fi mai mare, iar moștenirea lăsată mai valoroasă. 
. Căzând în ispită, mai ceva ca Irod când i s-a dansat belly dance, marele observator interior începea să se contopească înce-încet cu lumea acestui gând și…brusc se trezi năucit scăldându-se într-o mare de alte gânduri, după care se întrebă : „Cum naiba am ajuns eu aici ?” 
Lectii din viata 