Tu ce lasi in urma ta?

M-a inspirat acest cântec, așa că voi transmite și eu mesajul mai departe. Cineva m-a provocat cândva să fac un exercițiu de imaginație mergând în timp peste ani, ce aș vrea să spună oamenii despre mine la moartea mea.

Hmm, îmi plăcea să fac acest exercițiu în copilărie, uneori mă uitam în biblioteca părinților și îmi imaginam că acolo va fi o carte scrisă de mine…și îmi imaginam mulți oameni care au învățat lucruri utile de la mine. Așa m-am apucat de scris jurnale și de adunat copiii vecini pentru a-i învăța ce știam eu la vremea aceea…

Acum am înțeles că nu sunt decât un instrument care trebuie să-și îndeplinească menirea în orchestra lumii, altfel va rugini ca orice instrument nefolosit. Imaginându-mi înmormântarea mea, nu pot să-mi imaginez decât oameni mulțumiți și fericiți ale căror suflete le-am atins cândva..

Dar mai mult decât orice, cred că fiecare om își dorește să lase ceva în urmă. Unii se rezumă la copii și la bunuri materiale, dar de fapt ce se ascunde în dorința asta de a lăsa ceva în urmă?

În adâncul său, fiecare știe că n-a venit întâmplător pe această planetă și că are o misiune de îndeplinit, inimi de atins sau o cărămidă de pus la schimbarea lumii în ceea ce visăm cu toții.

Visăm pentru că ȘTIM că se poate mai bine, ȘTIM că putem mai mult și ȘTIM că spectacolul trist al lumii la care ne uităm acum nu corespunde cu rezonanța sufletului nostru.

Revelația a avut loc atunci când am realizat că nu e nevoie să las ceva anume, nu e nevoie să-mi fie menționat numele în cărțile de istorie sau în cartea recordurilor, cu siguranță ego-ul nu mă ajută după ce mor. Că e suficient să fiu…prezentă.

Simpla prezență poate face mai mult decât credeai, mai ales dacă lucrezi zilnic la acea prezență. Și am zis-o: preZENță . Pe scurt, cu cât lucrezi mai mult cu tine, cu atât contribuția pe care o aduci lumii va fi mai mare, iar moștenirea lăsată mai valoroasă.

Sunt trei stări prin care trece omul în viață: de la a gândi la a face și de la a face la a fi. Te las să meditezi la asta…

Cum ești tu ca om, astfel încât să lași ceva în urma ta? Ai adus azi un strop de fericire în ochii cuiva? Ca să aduci bucurie e nevoie să fii tu bucurie, iar ca să aduci fericire, ești dator să fii fericit!

Pentru dimineti senine sau Cum ar fi ziua fara tine?

Mă trezesc dimineața morocănoasă. Nu înțeleg de ce. Devin și mai morocănoasă. Cum adică, eu ajut oamenii să-și înțeleagă nemulțumirile și eu nu pot să mi le descifrez pe ale mele?

Ies pe terasă. Privesc florile, caut ceva de care să mă agăț pentru a-mi reveni. Nimic. Deschid facebook, plin de citate care în loc să mă inspire mă plictisesc. Toate vorbesc despre această zi minunată.

„Ce prostie, mă gândesc, o zi nu poate fi minunată sau proastă… tu în schimb poți”. Și dintr-o dată mă lovește următoarea întrebare: „Stai puțin, cum ar fi ziua asta fără mine? Ar mai fi o zi proastă sau minunată?”

Soarele ar continua să strălucească, probabil că pomii ar fi la fel de verzi, florile la fel de colorate. Afară ar fi tot cald, așa cum este acum. Casa în care locuiesc poate ar fi aranjată diferit dar tot casă ar rămâne. Poate iubitul meu nu și-ar mai călca hainele așa de liniștit, dar de ce să mă amăgesc? Și-ar vedea în continuare de viața lui și poate o altă femeie chiar i-ar călca hainele..Oamenii cu care lucrez ar apela la altcineva, n-ar fi nicio tragedie.

Oau, ce mare descoperire…nu sunt buricul pământului. Oare așa s-o fi simțit și Columb când a descoperit America? Dar totuși mă țin bine, zic eu, să înfrunți un asemenea adevăr nu-i ușor.

Și atunci de ce ne comportăm ca și cum fără noi nu s-ar învârti pământul? De ce ne acordăm atâta importanță? Uufff, cam multe întrebări, dar răspunsurile sunt cuprinse tot în ele.

Da, ziua asta ar fi tot o zi, cu sau fără mine, am ajuns la această concluzie încă de când eram copil. Dar dacă fiecare om ar spune același lucru și ar alege să plece de pe această planetă tocmai din acest motiv, cum ar mai fi? 

Poate o să spui că planeta ar fi mai fericită fără noi, oamenii, care oricum i-am cauzat destule mâncărimi. Sau vorba lui George Carlin „Pack your shit, faulks, the planet is fine, the people are fucked”. În traducere eufemistică, să ne facem bagajele, să nu ne facem griji pentru planetă, ea e bine cu sau fără noi, noi în schimb nu prea…

Și atunci tot ce-mi rămâne e să îmi amintesc zilnic ce caut eu aici, să încetez să mă mai joc precum copiii în noroi (rahat ar fi fost un cuvânt mai potrivit dar mai puțin plăcut), mi-am creat destulă imunitate la prostie. Poate că e timpul să fac mai mult și nu neapărat pentru mine, ci pentru întregul din care fac parte.

Și atunci am zis așa: „Dacă planeta asta e plină de idioți, de ce să-i mai adaug unul? Dacă țara asta e plină de oameni care stau cu mâinile în sân și nu-și asumă responsabilitatea de ce să mă mai adaug și pe mine?

Prin urmare, te invit să-ți pui și tu următoarea întrebare:

„Dacă ziua asta ar fi la fel cu sau fără mine, de ce să nu încerc măcar să o fac diferită pentru ceilalți?” Dacă cel puțin pentru o persoană ziua nu i-ar fi la fel  fără darul tău, de ce să nu îl dăruiești lumii? Îți poți găsi misiunea ta în această viață chiar și în zâmbetul unui străin pe care l-ai ajutat să urce o treaptă.

Dacă tu ai puterea să faci o zi să fie minunată sau mizerabilă, îți dai seama câte lucruri stau în puterea ta?

Sarbatoreste-ti viata

Cu toții așteptăm sărbătorile, însă dincolo de această așteptare se ascunde nevoia acută a sufletului nostru de a zâmbi, de a se bucura asemenea unui copil, de a retrăi clipele de fericire când ne sclipeau ochii de la surpriza cadourilor.

Vestea bună este că nu trebuie să așteptăm sărbătorile de iarnă pentru a trăi această stare de fericire, deoarece fiecare zi din viața noastră poate fi o sărbătoare. De obicei îi sărbătorim pe alții, sărbătorim diverse evenimente care au avut loc cândva în trecut, sărbătorim zile de naștere și promovări în viața profesională, dar câți dintre noi ne sărbătorim viața, bucuria simplă de a fi, aici și acum?

De aceea, te invităm la un eveniment special al cărui titlu conține acest mesaj:   Sărbătorește-ți viața, eveniment organizat de Schimbare Pozitivă Cluj și de o prietenă dragă mie -Delia Mureșan de care mă leagă multe. Pe Delia am cunoscut-o participând la un astfel de eveniment unde am întâlnit oameni noi și pot spune că de atunci schimbarea a intrat în viața mea ca un oaspete mult așteptat. Îi mulțumesc pe această cale că a fost pentru mine un deschizător de drumuri datorită căruia am cunoscut oameni a căror prezență mi-a schimbat viața în bine.

Dacă viața noastră e o sărbătoare, cu siguranță nu are farmec să o sărbătorim singuri, avem nevoie de oameni cu care rezonăm pentru a o sărbători. 

Așa că te invit să te lași surprins participând la acest eveniment, ca și cum ai primi un cadou al cărui conținut nu-l cunoști, te invit să te descoperi prin intermediul acestui cadou. Te așteptăm să ne cunoști, împărtășim idei, să învățăm unii de la alții, pentru că doar împreună putem construi o lume mai bună.

În încheiere, te las cu o piesă la care mi-au dat lacrimile când i-am ascultat mesajul: Haideți să ne sărbătorim și să credem că putem crea raiul pe pământ.

 

Intre viata si moarte

Pentru că în ultimele zile pe social media s-a discutat intens subiectul morții unei vedete, vreau să fac unele precizări mai mult sau mai puțin plăcute pentru mintea omului cotidian. Credem că știm ce este moartea, o asociem cu ceva negativ sau tragic când de fapt ne este frică de suferința pe care o ne-o poate provoca.

Nu e nevoie ca cineva cunoscut sau cineva foarte apropiat să treacă dincolo pentru a ne aminti că toți vom trece și că nimeni nu e scutit de traversarea acestui pod dintre două lumi pe care le numim Viață și Moarte.

Moartea nu e decât un concept, o definiție pe care mintea noastră o dă acestui fenomen de trecere, pentru că nu știe ce urmează după trecere. Unii asociază această definiție cu sfârșitul, alții chiar cu o continuare, dar partea interesantă este că nu e decât o definiție neexperimentată direct de nimeni.

Când eram copil tatăl meu mi-a spus că nimeni nu s-a întors din morți ca să ne povestească cum e acolo și ca un copil curios ce eram, acest răspuns nu m-a mulțumit deloc. Apoi am analizat puțin comportamentul celor din jurul meu și am ajuns la o constatare pe care i-am împărtășit-o celei mai bune prietene de atunci : „Ai observat că oamenii se comportă ca și cum nu vor muri niciodată?” Prietena mea a început să râdă întrebându-mă ce m-a apucat, însă în zilele următoare a observat și ea același lucru.

Și atunci, daca nimeni nu s-a întors din morți, de ce continuăm să dăm o definiție unui fenomen pe care nu-l cunoaștem? Oare nu facem asta cu majoritatea fenomenelor din jurul noastru pe care în realitate nu le-am experimentat personal? Dăm definiții pentru a ne liniști mintea care intră în panică atunci când se află pe tărâm necunoscut și pentru a ne liniști egoul care nu suportă ideea că într-adevăr știe foarte puțin.

S-au scris cărți despre oamenii care spun că s-au întors din moarte, despre cei care au trecut prin acea „moarte clinică”, iar dr. Elisabeth Kubler Ross n-a făcut decât să adune notițe despre astfel de oameni, ajungând la concluzia că exista un element comun în poveștile acestor oameni nebăgați în seamă de societate. Toți descriau un spațiu de liniște, o stare de bine, de eliberare. Și atunci de ce moartea e privită ca ceva tragic? Am uitat de ciobanul din Miorița și de seninătatea lui în fața morții care provenea de fapt din acea comuniune cu natura.

Ne este frică de moarte pentru că suntem separați. Dacă am fi în comuniune cu natura am înțelege că facem parte din natură și că în natură nimic nu persistă, totul se află într-o continuă schimbare, într-un permanent ciclu. Chiar dacă ne-am separat de natură, de Întreg, indiferent de atitudinea noastră, nu suntem iertați. Natura nu ține cont de părerile, de definițiile, de credințele noastre. Dacă ai ajuns aici trebuie să și pleci, indiferent că îți convine sau nu, e o lege pe care tu n-ai puterea să o schimbi.

Și atunci care e sensul nostru aici pe pământ? Singurul sens care mai rămâne rezidă în felul în care ne trăim viața.

Unii pleacă mai repede, alții mai târziu. Dar dacă ne gândim la relativitatea timpului, cantitatea anilor devine irelevantă, deși în limba română încă se urează La mulți ani J. Tot ceea ce mai contează este calitatea vieții, calitate pe care numai tu poți să o dai anilor tăi. Aceasta nu se măsoară prin nivelul de comoditate, nici măcar prin numărul de experiențe, ci prin ceea ce ai învățat cu adevărat din ele. Gradul de înțelepciune nu se măsoară în funcție vârstă, ci în funcție de ceea ce ai învățat cu adevărat din viața care ți-a fost dată.

Legat de experiența morții, vă recomand filmul Hereafter (2010), un film care ne arată că odată ce ai experimentat moartea nu mai poți fi același. Eu zic că nu e nevoie să experimentăm moartea clinică pentru a înțelege că frica de moarte e inutilă. Ieșirea din zona de confort pe care ne-am creat-o ne duce la explorarea necunoscutului. Astfel, anihilarea fricii de necunoscut înseamnă implicit anihilarea fricii de moarte.

Și pentru că nu cunoaștem cu adevărat ce este Moartea, mă întreb oare cunoaștem cu adevărat ce este Viața? Dacă nu trăim cu adevărat nu putem spune că suntem în viață, dar dacă nici moartea n-am cunoscut-o încă, înseamnă că trăim între cele două lumi.  Nu ne ajunge o viață pentru a descoperi cu adevărat ce este Viața…așa că să nu mai pierdem vremea. 😉