2012- sfarsitul lumii mele vechi

 

Sa-ti faci un bilant al lectiilor de viata la sfarsit de an nu e usor. Dar pana la urma si perceptia noastra asupra unui an calendaristic e psihologica, unele lectii fiind doar continuarea a ceea ce ai inceput mai demult. Sunt lectii traite pe propria piele, caci daca erau din carti sau de la altii le-as fi uitat deja, asa ca te invit sa-ti faci si tu un astfel de bilant.

Pentru mine, 2012 a fost intr-adevar un an al dragonului de apa. A daramant zidurile de frica pe care le-am costruit in interiorul meu, a zguduit din temelii convingeri de generatii, a lovit in plin ego precum o armata atunci cand vrea sa cucereasca o cetate,. Dupa lupte de rezistenta pot sa spun ca m-am lasat cucerita…Am descoperit ca nu e nevoie sa ma cuceresc pe mine, ca nu e nevoie sa ma tot lupt si sa opun rezistenta, cand pot face totul mult mai simplu, lasand durerea sa treaca prin mine.

In interiorul meu s-a dat un adevarat razboi, ce era vechi si bine inradacinat nu voia sa capituleze atat de usor. M-am simtit atacata, lovita, ranita, am simtit furie si revolta, dar am constientizat ca cei care o fac nu sunt decat niste personaje care tot ce fac este sa-mi apese pe rani vechi si sa le zgaltaie. Si pentru ca ani de zile am fost obisnuiti sa evitam durerea, primul impuls este acela de a o opri si atunci ne revoltam impotriva celor care au apasat intentionat sau nu pe ranile noastre. Dar nu are legatura cu ei…

Apoi mi-am amintit ca sunt femeie, iar femeia este precum apa…si tot ce am de facut este sa curg, sa nu ma mai blochez in fata pietrelor mari pe care le numim obstacole. Am invatat ca oricat de mari ar fi acei bolovani, ma pot strecura intr-un mod silentios pe langa ei si sa curg in continuare, vazandu-mi de viata mea. Si tot de la apa am invatat sa-mi dau drumul sa cad in cascada atunci cand vine momentul, sa cad si sa ma abandonez cu incredere, caci ceva sau cineva invizibil, dinauntrul sau din afara mea ma sustine.

Daca anul precedent a fost anul in care mi s-a incrucisat drumul cu alti calatori, anul acesta a fost anul renuntarii la compania multora dintre ei. Oricat de mult m-ar fi durut, drumurile noastre nu mai mergeau impreuna, am ajuns la o intersectie de unde fiecare avea alta directie. E greu sa accepti asta, mai ales atunci cand te trezesti singur asa cum ai fost la inceput de drum. Dar apoi realizezi ca nu ai cum sa fii singur si ca trecerea lor prin viata ta face parte din poveste.

Ulterior am descoperit ca totul se intampla treptat si ca nimic nu stagneaza. In drumul pe care am pornit am gasit intai niste cioburi de oglinda, m-am privit si m-am taiat. N-am vrut sa accept ce vedeam, ma durea, asa ca l-am aruncat, caci cum putea un ciob sa ma reflecte? Mergand mai departe am gasit alte cioburi si am inceput sa le adun, chiar daca ma raneau. Le-am pus apoi precum piesele de puzzle si ochii mei s-au luminat de ce au vazut. Eram tot eu si am inteles ca oglinda nu doar ma reflecta ci imi daruia si mai multa lumina.

Nu exista nimic mai frumos si mai dureros pe lumea asta decat sa te vezi asa cum esti, cu maxima sinceritate, fara adaosuri, fara justificari, fara explicatii si fara ascunzisuri. Iar odata ce ai curajul de a te privi in fata in acest mod, devii mult mai puternic, asemenea unui razboinic dupa multe batalii.

Privind apoi in jur am observant cel mai greu lucru pentru oameni este sa se priveasca asa cum sunt si sa se accepte, o explicatie pentru criza de iubire in care ne aflam. Pentru cei prinsi in capcana ego-ului, sa accepte ca nu sunt centrul universului, iar pentru cei aflati la polul opus sa accepte ca lumina pe care o cauta se afla in ei insisi si nu in afara lor. Iar daca nu avem taria de a ne accepta si rezolva provocarile, incepem sa aratam cu degetul spre ceilalti, dar asta e ca si cum ai sparge oglinda pentru ca nu-ti arata ce vrei tu sa vezi.

Daca ar fi sa rezum…am invatat sa accept natura duala a lucrurilor, sa inteleg ca frica nu e un obstacol asa de mare precum pare, ca apa sapa intotdeuna o stanca numai cu rabdare, ca e mult mai simplu si mai linistitor daca te abandonezi vietii si renunti la dorinta de a demonstra ceva, ca nu poti intelege inima cu mintea si ca pentru a putea simti cu adevarat acel ceva de nedescris, tot ce ai de facut e sa lasi lucrurile si oamenii sa curga in viata ta, fara “nevoia” de a-i retine.

Si mai ales…am invatat sa ma dezvat de tot ceea ce credeam ca stiu despre mine, despre altii, despre lumea aceasta si despre alte lumi. Caci asa cum dupa iarna vine primavara, dupa invatare urmeaza dezvatare… iar acesta este gustul libertatii de a fi.

Lista revelatiilor ar putea sa continue, dar ma opresc aici, caci cuvintele isi recunosc limita si nu pot reda mai mult. Pe scurt, 2012 a fost un an al sfarsitului lumii vechi din interiorul meu, motiv pentru care sunt profund recunoscatoare. Foarte probabil ca si tu, cel care citesti aceste randuri sa fi trecut prin ceva similar, voiam doar sa-ti amintesc ca nu esti singurul. Si cu bucuria unui nou inceput, te anunt ca aceasta calatorie continua!

Cu drag,

Adela

Povestea scrisului

Dragă cititorule,

Am început aşa pentru că îmi aduce aminte de călduroasa adresare a unui cronicar român: Iubite Cetitoriule…

Vreau să-ţi mulţumesc că ai dat viaţă rândurilor mele prin simplul fapt de a le citi în aproape doi ani de zile. Am scris mereu din două motive: fie pentru a-mi împărtăşi revelaţiile, fie pentru a mă elibera de povara cuvintelor din mine.

Acest blog mi-a reamintit că eu şi Cuvantul am fost dintotdeauna fraţi. Când aveam 5 ani, răsfoiam toate cărţile din biblioteca părinţilor încercând să descifrez ce scrie acolo, fapt ce a îndemnat-o pe mama mea să-mi cumpere un abecedar şi să mă înveţe mai repede să citesc, pentru că nu mai aveam răbdare.

După ce am învăţat să scriu, am scris prima poezie, o povestioară spusă de bunica mea pe care am pus-o în versuri. La 8 ani am învăţat să scriu metafore, inspirată de povestirile pentru copii ale lui Emil Gârleanu (coincidenţa face că locuiam pe strada Gârlei).

Apoi au apărut jurnalele în care scriam cu drag atunci când ceva din mine o cerea. Când aveam zece ani îmi plăcea să mă plimb printr-o pădurice din apropierea oraşului, îmi alegeam un loc animat de zumzete şi flori, mă aşezam şi scriam în jurnal…

Părinţii mei nu ştiau că mă plimb singură, dar interesant că nu m-am simţit niciodată singură. Era ca şi cum cineva mă însoţea în permanenţă şi mă îndemna să scriu…De citit îmi plăcea să citesc căţărată în pomii din livada bunicii, iar primăvara, când aceştia înfloreau mă simţeam pe-o creangă de rai.

După ce am mai crescut, am uitat de acest dar, m-am scufundat în vârtejul lucrurilor “de lume” deşi uneori îmi cântam emoţiile pe foi de caiete cu linii, imaginându-mi că sunt portative pe care se aşează cuvintele precum notele muzicale.

Am reînceput să scriu după ce m-am “trezit” din nou la viaţă şi am început să trăiesc cu bucurie tot ceea ce este, în jurul vârstei de 25 ani. Trebuia să scriu pentru a împărtăşi, dar şi pentru că încă mai simt cum o parte din mine nu-şi găseşte liniştea dacă nu fac asta.

Şi pentru că de când am început să scriu pe acest blog s-au schimbat mai multe în viaţa mea, am făcut următorul pas, şi anume să creez mai mult spaţiu scrisului printr-un nou site.

Astfel, am început de curând să scriu în noul loc, iar pe blogul de faţă, articolele vor fi din ce în ce mai rare. De aceea, te invit să mă cunoşti mai bine pe www.lifeinbalance.ro.

Îţi mulţumesc că mi-ai fost alături şi te invit să mă urmăreşti în continuare, pentru că e atâta frumuseţe în această lume încât am despre ce să scriu…
Cu drag,
Adela

Mai aproape de cer

Ai trăit vreodată senzația că nu ți-e teamă de nimic, că poți pluti, zbura? O astfel de senzație te face să te simți efectiv mai aproape de cer…mai liber și mai aproape de îngeri.

La începutul anului am luat decizia să-mi înving niște temeri vechi pe care simțeam că le car în spate de atâția ani…Una din aceste temeri era teama de înălțime. Așa cum mă așteptam, șansa de mă cățăra mi s-a ivit repede, așa că am ajuns la un curs de cățărat.

De jos părea să fie totul foarte ușor, așa că nu am ezitat să mă aventurez să urc. Problema a fost când m-am văzut lipită de stâncă și nu puteam să-i dau drumul. O îmbrățișam cu atâta ardoare de teamă să nu cad, încât instructorul salvamont îmi striga de jos că e doar o stâncă, nu un bărbat..și că nu pot rămâne mult blocată acolo.

Astfel am avut ocazia să îmi văd frica în adevărata sa față, așa cum în sfârșit ai vedea pe cineva în toată splendoarea sa. O vedeam cum mă bântuie precum vântul pe vârf de stâncă, o vedeam cum îmi pătrundea în mușchii picioarelor care îmi tremurau și în mâinile nesigure dacă mă pot ține. O simțeam cum îmi modifică respirația și cum îmi încoardă corpul.

„Încântată de cunoștință” părea să-mi spună. Nu-mi venea să cred că până acum eu n-am știut ce reacție ciudată poate să aibă corpul și mintea mea când primesc semnalul că se află cu un pas mai aproape de moarte. Dar ceva din mine mă împingea să înaintez, în ciuda fricii. Știam că teama se diminuează dacă o privești în față…

Când am ajuns în vârf mi s-a tăiat respirația. Nu știu dacă a fost de la splendoarea peisajului sau de la teama că trebuie să și cobor. Era într-adevăr superb să fii sus, dar chinuitor să știi că nu ai aripi, că ești doar o ființă condamnată la gravitație precum un Sisif legat cu o piatră. Însă acea piatră care ne trage în jos și ne împiedică să ne simțim liberi e teama…

„Tot ce ai de făcut acum este să-ți dai drumul” se auzea vocea de jos. „Să-mi dau drumul?” am întrebat cu ochii mari.

Mi se cerea cel mai greu lucru pentru noi oamenii de la oraș, amăgiți de iluzia controlului. Da, să mă abandonez într-o coardă asupra căreia nu aveam control. Absurd pentru mintea cea logică. La fel de absurd ca pentru cei care nu înțeleg expresia „a te abandona în mâinile Divinității”.

Însă a fost cea mai frumoasă parte din tot cățăratul meu. Nimic nu se compară cu acea senzație de a pluti în aer deasupra solului și de a avea încredere în același timp că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Ceva din mine părea să se regăsească în această stare de bine…

Atunci am înțeles de ce căutăm noi oamenii adrenalina. Pentru că ne apropie ca un elastic de necunoscuta din ecuație: moartea. Dar, în mod paradoxal, tocmai această apropiere ne face să ne simțim extraordinar. Și atunci mă întreb:  oare nu cumva ne apropie de fapt de nemurire?

 

Tu ce lasi in urma ta?

M-a inspirat acest cântec, așa că voi transmite și eu mesajul mai departe. Cineva m-a provocat cândva să fac un exercițiu de imaginație mergând în timp peste ani, ce aș vrea să spună oamenii despre mine la moartea mea.

Hmm, îmi plăcea să fac acest exercițiu în copilărie, uneori mă uitam în biblioteca părinților și îmi imaginam că acolo va fi o carte scrisă de mine…și îmi imaginam mulți oameni care au învățat lucruri utile de la mine. Așa m-am apucat de scris jurnale și de adunat copiii vecini pentru a-i învăța ce știam eu la vremea aceea…

Acum am înțeles că nu sunt decât un instrument care trebuie să-și îndeplinească menirea în orchestra lumii, altfel va rugini ca orice instrument nefolosit. Imaginându-mi înmormântarea mea, nu pot să-mi imaginez decât oameni mulțumiți și fericiți ale căror suflete le-am atins cândva..

Dar mai mult decât orice, cred că fiecare om își dorește să lase ceva în urmă. Unii se rezumă la copii și la bunuri materiale, dar de fapt ce se ascunde în dorința asta de a lăsa ceva în urmă?

În adâncul său, fiecare știe că n-a venit întâmplător pe această planetă și că are o misiune de îndeplinit, inimi de atins sau o cărămidă de pus la schimbarea lumii în ceea ce visăm cu toții.

Visăm pentru că ȘTIM că se poate mai bine, ȘTIM că putem mai mult și ȘTIM că spectacolul trist al lumii la care ne uităm acum nu corespunde cu rezonanța sufletului nostru.

Revelația a avut loc atunci când am realizat că nu e nevoie să las ceva anume, nu e nevoie să-mi fie menționat numele în cărțile de istorie sau în cartea recordurilor, cu siguranță ego-ul nu mă ajută după ce mor. Că e suficient să fiu…prezentă.

Simpla prezență poate face mai mult decât credeai, mai ales dacă lucrezi zilnic la acea prezență. Și am zis-o: preZENță . Pe scurt, cu cât lucrezi mai mult cu tine, cu atât contribuția pe care o aduci lumii va fi mai mare, iar moștenirea lăsată mai valoroasă.

Sunt trei stări prin care trece omul în viață: de la a gândi la a face și de la a face la a fi. Te las să meditezi la asta…

Cum ești tu ca om, astfel încât să lași ceva în urma ta? Ai adus azi un strop de fericire în ochii cuiva? Ca să aduci bucurie e nevoie să fii tu bucurie, iar ca să aduci fericire, ești dator să fii fericit!

Distractia care te distrage

Pentru că îmi place să fiu un observator al ființei umane, mi-am pus și eu următoarea întrebare: „De ce nu reușesc să fac tot ce îmi propun într-o zi, de ce neglijez anumite obiective importante pentru mine?”

O astfel de întrebare poate genera foarte ușor frustrare, motiv pentru care mulți preferă să o evite. Nu-i ușor să te uiți în oglindă imediat după trezire, s-ar putea să nu-ți placă ce vezi.

Din fericire, există meditația, acea șansă care ți s-a dat de a petrece ceva timp cu tine însuți, de a observa și de a înțelege. Poate ți-ai dat deja seama că meditația are rolul de oglindă pentru că te prezintă așa cum ești, nu cum ai vrea să fii, iar pentru a te privi cu detașare e nevoie de mult curaj.

Răspunsul la întrebarea de mai sus mi-a venit tot prin meditație. Într-un moment de trăire profundă, numa’ bun pentru revelații, apărea din când în când…câte-un gând, ca o pasăre zburând (a ieșit și rima) . Căzând în ispită, mai ceva ca Irod când i s-a dansat belly dance, marele observator interior începea să se contopească înce-încet cu lumea acestui gând și…brusc se trezi năucit scăldându-se într-o mare de alte gânduri, după care se întrebă : „Cum naiba am ajuns eu aici ?”

Așa cum spuneam, meditația are rol de oglindire, îți arată cum gândești și cum procedezi și în viața cotidiană. Motivul pentru care nu reușeam să mă țin de ceea ce îmi propuneam era așa numita „distragere” sau chiar „distracție”. Dar mie îmi place să-i spun distracție pentru că e un cuvânt foarte des folosit, mai ales de către adolescenți și pentru că oamenii caută cu disperare distracția, adică motive de a-și distrage mintea de la gândurile care îi frământă zilnic.

Distracția nu e decât un substitut temporar cu care mulți ne amăgim pentru a umple golul acela din noi a cărui voce, oricât o ignori își revendică drepturile. Unii o caută în posesiuni și obiecte de lux, alții în sex, în alcool, în diverse grupuri sau în cluburi, în activități generatoare de adrenalină sau în alte dependențe.

Dar dacă ești unul dintre cei care nu caută așa ceva și se distrează fără să manifeste vreo dependență pentru asta, să nu te umfli în pene cum am făcut eu la un moment dat, nu ești chiar așa special E suficient un simplu gând care să se tot repete pentru a te distrage de la momentul prezent, de la ceea ce ai de făcut. Gânduri, imagini, amintiri și multe altele, toate se perindă în minte precum elementele unui carusel, atunci când ai cel mai puțin nevoie de așa ceva și nu știi cum să le oprești.

Și atunci am apelat la soluția cea mai la îndemână și mai simplă : respirația. Cu toții respirăm, dar câți dintre noi sunt conștienți de asta în timpul zilei? Uneori e nevoie de căldură mare sau de aer poluat pentru a ne aminti că respirăm…Prin conștientizarea respirației revii la esența ființei tale și conștientizezi că datorită respirației trăiești, ești viu. Și ca să mă exprim mai poetic, revii printre vii..

Dacă apar gânduri care te distrag ușor de la momentul prezent și simți că nu poți controla asta, tot ce ai de făcut este să inspiri profund și să le observi cum îți bat la ușă, precum niște musafiri nedoriți care vor să-ți vândă ceva de care nu ai nevoie acum..Pur și simplu nu le mai deschizi ușa. Pentru că ceea ce faci ACUM este cu adevărat IMPORTANT pentru tine.

Pleaca, dar nu te intoarce acelasi

Auzim din ce în ce mai des vorbindu-se la noi despre așa-zisa „plecare” în alte țări ca fiind singura soluție pentru români pentru a duce o viață mai bună. Pot spune cu o ușoară părere de rău că pentru mulți s-ar putea să fie într-adevăr singura soluție, dar nu pentru a duce o viață mai bună, ci pentru a deveni oameni mai buni. Și asta pentru că rămânând aici nu vor sau nu pot să vadă mai mult.

Mulți vorbesc despre o viață mai bună, dar aproape nimeni nu vorbește despre cum să fim mai buni. Dacă îi întrebi pe oameni ce înțeleg prin „o viață mai bună” îți vor spune de familie, casă, mașină, piscină și fără rate la bănci. Oare viața înseamnă doar atât? De ce ne amăgim crezând că numai după ce vom avea partea materială asigurată vom putea evolua ca oameni?

Îmi amintesc de o vorbă din bătrâni pe care am auzit-o în satul bunicilor „Dacă ești prost când ești tânăr, de ce crezi că la bătrânețe vei fi altfel?”

Călătorind prin Europa, am observat că țările bine dezvoltate din punct de vedere material au locuitori bine dezvoltați și la capitolul morală. Cu siguranță și edenul lor are mere stricate, doar că nu sunt așa de mulți cei care au sărit gardul. Și atunci poate fi o soluție pentru mulți români, dar din păcate cine e nemulțumit aici, va fi la fel în orice altă parte.

Omul face diferența, nu locul.

Îmi amintesc de un articol foarte bun cu titlul Române, dacă vrei să pleci, du-te!, dar nu o face pentru o viață mai bună material, ci pentru propria ta dezvoltare ca om. Interacționând cu alți oameni, cu alte culturi, cu alte țări te va ajuta să-ți lărgești orizonturile, să-ți schimbi mentalitatea și să aduci ceva proaspăt și benefic în țara asta la întoarcere.

Dar aceasta nu e o soluție pentru toată lumea, deoarece poți să te dezvolți ca om și fără a locui în străinătate. Acest lucru se datorează deschiderii și posibilității variate de interconectare ce există la ora actuală pe planetă. Din fericire, putem să ne conectăm ușor cu alți oameni aflați la mii și mii de km distanță, un filmuleț care conține un mesaj revelator ne poate scuti de acești kilometri și nu numai.

Prin urmare, dragi români, dacă simțiți nevoia să plecați, plecați! Dar plecați mai întâi într-o călătorie interioară, explorați-vă, aflați cine sunteți și reamintiți-vă de ce ați venit pe lumea asta, în țara asta.. 

Abia apoi vom putea contribui la schimbarea acestei lumi și implicit la schimbarea acestei țări. Conducătorii pe care îi avem nu fac decât să ne reflecte media nivelului nostru de evoluție, iar dacă ne deranjează acest lucru este pentru că ȘTIM cu toții că putem mai mult, că nu asta e calea.

Nu poți schimba o țară dacă nu-i cunoști harta. Și nu poți schimba nimic dacă nu-ți cunoști harta interioară.

Faceți acea călătorie interioară oriunde vă aflați, în țară, în avion sau în altă parte. Deși misiunea de a schimba lumea nu e pentru toți, fiecare poate contribui la asta străduindu-se mereu să fie mai bun decât ieri.

Indiferent de ce paradis descoperă în alte părți, oamenii puternici se întorc întotdeauna de unde au plecat, pentru a-i ajuta și pe ceilalți să crească. Și vă recomand să citiți parabola „Pescărușul Jonathan Livingstone” scrisă de Richard Bach cu al cărui citat voi încheia:

„Se întreba dacă există vreun pescăruș acolo pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca pe un simplu mijloc pentru a ciuguli o firimitură dintr-o barcă de pescar. Și cu cât își exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ.”

„Ultimul argument fu hotărâtor. Cu cât zbori mai sus cu atât vezi mai departe.”

Dacă vrei să pleci, pleacă, dar nu te întoarce același, și nu mă refer la bunurile cu care te întorci!

 

Pentru dimineti senine sau Cum ar fi ziua fara tine?

Mă trezesc dimineața morocănoasă. Nu înțeleg de ce. Devin și mai morocănoasă. Cum adică, eu ajut oamenii să-și înțeleagă nemulțumirile și eu nu pot să mi le descifrez pe ale mele?

Ies pe terasă. Privesc florile, caut ceva de care să mă agăț pentru a-mi reveni. Nimic. Deschid facebook, plin de citate care în loc să mă inspire mă plictisesc. Toate vorbesc despre această zi minunată.

„Ce prostie, mă gândesc, o zi nu poate fi minunată sau proastă… tu în schimb poți”. Și dintr-o dată mă lovește următoarea întrebare: „Stai puțin, cum ar fi ziua asta fără mine? Ar mai fi o zi proastă sau minunată?”

Soarele ar continua să strălucească, probabil că pomii ar fi la fel de verzi, florile la fel de colorate. Afară ar fi tot cald, așa cum este acum. Casa în care locuiesc poate ar fi aranjată diferit dar tot casă ar rămâne. Poate iubitul meu nu și-ar mai călca hainele așa de liniștit, dar de ce să mă amăgesc? Și-ar vedea în continuare de viața lui și poate o altă femeie chiar i-ar călca hainele..Oamenii cu care lucrez ar apela la altcineva, n-ar fi nicio tragedie.

Oau, ce mare descoperire…nu sunt buricul pământului. Oare așa s-o fi simțit și Columb când a descoperit America? Dar totuși mă țin bine, zic eu, să înfrunți un asemenea adevăr nu-i ușor.

Și atunci de ce ne comportăm ca și cum fără noi nu s-ar învârti pământul? De ce ne acordăm atâta importanță? Uufff, cam multe întrebări, dar răspunsurile sunt cuprinse tot în ele.

Da, ziua asta ar fi tot o zi, cu sau fără mine, am ajuns la această concluzie încă de când eram copil. Dar dacă fiecare om ar spune același lucru și ar alege să plece de pe această planetă tocmai din acest motiv, cum ar mai fi? 

Poate o să spui că planeta ar fi mai fericită fără noi, oamenii, care oricum i-am cauzat destule mâncărimi. Sau vorba lui George Carlin „Pack your shit, faulks, the planet is fine, the people are fucked”. În traducere eufemistică, să ne facem bagajele, să nu ne facem griji pentru planetă, ea e bine cu sau fără noi, noi în schimb nu prea…

Și atunci tot ce-mi rămâne e să îmi amintesc zilnic ce caut eu aici, să încetez să mă mai joc precum copiii în noroi (rahat ar fi fost un cuvânt mai potrivit dar mai puțin plăcut), mi-am creat destulă imunitate la prostie. Poate că e timpul să fac mai mult și nu neapărat pentru mine, ci pentru întregul din care fac parte.

Și atunci am zis așa: „Dacă planeta asta e plină de idioți, de ce să-i mai adaug unul? Dacă țara asta e plină de oameni care stau cu mâinile în sân și nu-și asumă responsabilitatea de ce să mă mai adaug și pe mine?

Prin urmare, te invit să-ți pui și tu următoarea întrebare:

„Dacă ziua asta ar fi la fel cu sau fără mine, de ce să nu încerc măcar să o fac diferită pentru ceilalți?” Dacă cel puțin pentru o persoană ziua nu i-ar fi la fel  fără darul tău, de ce să nu îl dăruiești lumii? Îți poți găsi misiunea ta în această viață chiar și în zâmbetul unui străin pe care l-ai ajutat să urce o treaptă.

Dacă tu ai puterea să faci o zi să fie minunată sau mizerabilă, îți dai seama câte lucruri stau în puterea ta?

Limbajul iubirii

Suntem atât de mici și totuși atât de minunați în acest univers. Ne dăm atâta importanță și căutăm mereu ceva care să ne ducă mai sus, uitând să ne întrebăm ce căutăm de fapt ?

Am ajuns să ne înstrăinăm unii de alții, crezând că suntem separați, că e inutil să ne pese de celălalt sau că celălalat nu are cum să fie afectat de acțiunile noastre. Ne-am construit ziduri în jurul ființei noastre și nu lăsăm să se apropie decât pe cine consideră mintea noastră că merită.

Nu deschidem fereastra acestei cetăți și nici măcar nu ne gândim oare cum ar fi…cum ar fi dacă am evada din propriul ego pe care l-am construit și întărit cu atâta perseverență în timp ?

Cum ar fi dacă ne-am hotărî să renunțăm la tot ce am crezut că reprezintă propriul adevăr? Cum ar fi dacă ne-am da drumul și am răspunde cu iubire la prostie sau ignoranță ?

Cum ar fi dacă în loc să așteptăm să primim de la ceilalți am fi noi cei care dăruim ? Cum ar fi dacă nu am mai avea așteptări ca celălalt să se comporte într-un anumit fel ? Și cum ar fi dacă ne-am privi mai des în ochi, dacă ne-am îngădui să ne simțim unul pe celălalt ?

A venit vremea să apelăm la un limbaj universal și anume limbajul iubirii. Uită-te în jur cu inima și observă că zâmbetul, îmbrățișarea nu țin cont de rasă sau de alte criterii, așa cum ploaia nu ține cont de ceea ce atinge în căderea ei.

Când zâmbești nu mai contează nici trecutul nici viitorul, nici ce a fost și nici ce ar putea să fie.

Când îmbrățișezi, două inimi se ating la nivelul cel mai profund. Nu mai e nevoie de cuvinte.

Când vorbești limbajul iubirii îți dai seama cât de prețios este acest dar numit Viață și cât de norocos ești că îl trăiești aici și acum.

Amintește-ți cine ești, dă la o parte perdeaua de frică și ieși din zidurile reci și întunecoase pe care ți le-ai construit în jurul a ceea ce ești tu cu adevărat.

Numai prin limbajul iubirii vom reuși să construim ceva cu adevărat valoros, pentru că adevărata valoare e dată întotdeauna din iubire.

Ce poate fi mai valoros decât viața? Din ego sau ură nu se naște nicio formă de viață și nici valoare. În limbajul iubirii colaborezi cu ceilalți, nu concurezi. În limbajul iubirii lași lucrurile să curgă, nu le forțezi să se întâmple.

În limbajul iubirii te deschizi și îți asumi riscuri, nu te ascunzi în cochilia interioară. În acest limbaj nu arăți cu degetul spre celălalt pentru că știi că celelalte patru sunt îndreptate înspre tine.

În limbajul iubirii arătăm mai mult prin fapte și vorbim mai puțin, doar atunci când avem ceva de spus și nu doar ca să spunem ceva.

Doar folosind acest limbaj înțelegem cine suntem și ce avem de făcut pe această planetă pe care o vizităm încă o perioadă, câțiva ani, luni sau poate zile.

Trăiește fiecare bătaie a inimii tale, pentru că nu știi niciodată când va fi ultima. Trăiește-o la unison cu celelalte inimi, altfel ce farmec ar avea viața?Căci inima nu cunoaște decât o singură formă de comunicare- limbajul iubirii. Privește!

 

Iubirea ca idee

A ajunge la Dumnezeu prin iubire…Mi-a plăcut atât de mult această idee, încât mintea mea s-a îndrăgostit de ea dedicându-i o mare parte din gânduri, cuvinte și cercetând-o pe toate părțile ca un om de știință care habar nu are ce studiază. Rezultatul nu a fost cel dorit pentru că inimii nu-i plac poveștile..

Așa am aflat că până și calea iubirii poate fi periculoasă dacă te atașezi de ea. Da, sună atât de frumos să ajungi la Dumnezeu prin intermediul celuilalt, te determină să cauzi profunzimile, dar atunci când te scufunzi în oceanul de vise există riscul să rămâi hipnotizat de ce ai văzut înăuntru și să uiți să revii la suprafață. Nu de alta, dar ești om, nu pește…

Și atunci mi-am dat seama de următoarele lucruri:

Iubirea e o idee frumoasă despre care toată lumea vorbește, dar această idee e precum reflexia lunii în apă…atinge-o și va dispărea. Atât timp cât vorbim despre iubire nu ne dăm voie să o trăim. Atât timp cât o privim ca pe o fântână în deșert e foarte probabil să descoperim că am fost seduși de un miraj.

Iubirea apare doar atunci când nu o gândești și nu o cauți. Iar dacă te grăbești să-i dai nume sau să vorbești despre ea a și dispărut deja precum un pește care îți alunecă din mâini.

Orice cale spirituală are pericolele ei. În primul rând acestea trebuie observate și recunoscute, pentru a merge mai departe. Unul din marile pericole este atașamentul de cale.

Calea iubirii este probabil una dintre cele mai atrăgătoare, dar dacă te încăpățânezi să te atașezi de ea ea nu va exista decât la nivel mental, adică la nivel de iluzie. Buddha spunea că atât timp cât credem în iluziile pe care mintea ni le fabrică, noi vom continua să suferim. Nicio iluzie nu rezistă decât dacă crezi cu adevărat în ea.

Așa am înțeles că a căuta să ajung la divinul din mine printr-o cale prestabilită de minte, indiferent care ar fi aceasta poate genera suferință.

Oare nu ajungem la tine, Doamne, zilnic? Oare nu ajungem la tine atunci când mirosim o floare cu roua dimineții pe ea, atunci când aducem un zâmbet în sufletul cuiva, atunci când ne și ne așezăm și ne ridicăm de la masă? Oare nu ajungem la tine atunci când admirăm cerul înstelat sau un clar de lună plină? Și atunci de ce cautăm mereu ceva „mai înalt” și „mai special”?

Am înțeles în sfîrșit că spiritualitatea din viața noastră se vede zilnic, în fiecare gest aparent mărunt pe care îl facem, în poziția corpului, în fiecare mișcare, în fiecare clipit de ochi, chiar dacă mintea nu e mulțumită și vrea mereu „altceva”.

Nu există o cale mai înaltă ca alta, nici mai specială decât alta, există doar cale. Și pentru a putea păși pe ea e nevoie să-ți lași atașamentele, ego-ul și toți gărgăunii din cap la ușă…

 

Se intampla uneori

Se întâmplă uneori…Să cazi, să doară, dar să alegi să te ridici cu viteza cu care ai căzut! Tu alegi!

Se întâmplă uneori…Să te ridici, să lupți cu toată ființa ta și să cazi din nou obosit. Continuă!

Se întâmplă uneori…Să-ți dorești să iubești cu toată ființa ta, să trăiești iubirea, să o respiri, să o simți în oase și totuși să te doară. Orice-ar fi, iubește!

Se întâmplă uneori…să îți dorești să înveți cu orice preț și ca prețul pe care îl plătești să fie mai mare decât ți-ai imaginat. Continuă să înveți!

Se întâmplă uneori…să opui rezistență la ceea ce ți se întâmplă, să respingi sau să fugi de ce ar putea fi. Lasă să curgă!

Se întâmplă uneori….să nu îți mai poți ține în frâu emoțiile, să le dai drumul, să plângi, să strigi, să râzi și să-ți fie teamă de ce poate ieși din tine…Dă-le drumul!

Și se întâmplă uneori…să nu înțelegi de ce ți se întâmplă tocmai ție toate astea, să cauți în zadar explicații și să nu le găsești. Acceptă ceea ce se întâmplă așa cum este!

Și se întâmplă uneori…să nu se întâmple nimic! Zâmbește în continuare!

 

Când îți alegi perechea…potrivită

Lecții de viață primesc zilnic, uneori mai multe într-o zi, dar nu întotdeauna le notez. O sa-ți împărtășesc o lecție veche, dar mereu proapătă precum parfumul florilor de primăvară. Întâmplarea e una banală, însă plină de semnificații.

Într-una din zile îmi căutam o pereche de pantofi, nu voiam decât o simplă pereche de pantofi pentru că venise căldura, iar picioarele mele așteptau de mult să le dau o nouă pereche mult mai confortabilă care să le facă să se simtă bine. Așa că am căutat prin multe magazine, bineînțeles că m-au atras modelele finuțe și frumoase. Când le-am văzut eram convinsă că de data asta voi găsi ușor ceva pe gustul meu.

Dar spre surprinderea mea, perechile cele minunate și frumoase pe care le-am probat nu se potriveau picioarele mele. Parcă niciuna nu era făcută după forma tălpilor mele și toate mă apăsau când le probam sau îmi ieșeau din picioare. „Ciudat!” m-am gândit, „oare am eu niște picioare diferite?”.

Apoi am căutat pantofi mult mai scumpi numai să-i găsesc odată pe cei potriviți pentru că deja eram obosită după ore de umblat prin magazine. Dar nici cei scumpi nu se potriveau. Vânzătoarele ridicau din umeri. Și pentru că oboseala și iritarea începeau să crească, în primul magazin în care am intrat am și cumpărat prima pereche care mi-a căzut în mână. Am hotărât că mi se potrivește și am terminat.

Abia după ce am am început să umblu cu ei am constatat că mă strângeau și că i-am cumpărat degeaba, chiar dacă erau frumoși. Așa se întâmplă când nu-ți asculți corpul, în situația mea mesajul picioarelor era evident, dar n-am ținut cont. Ei bine, uite ce am învățat eu din toate astea…

Că în situații de alegere e nevoie să-ți amintești că nu ai doar minte care cântărește, ci și corp care îți transmite mesaje. Ascultă-ți corpul!

Că oricât ți-ai dori un lucru, dacă îl forțezi să se întâmple vor fi mari șanse să obții ceea ce în realitate nu îți doreai.

Că, printr-o comparație interesantă, dacă îți cauți perechea potrivită cu disperare s-ar putea să te înșele aparențele și să descoperi ulterior că nu ți se potrivește sau să te mulțumești cu ceea ce „îți pică în mână”, cu puțin (cu mențiunea că prin „pereche” poți înțelege ce vrei tu).

Și mai ales, că din alegerile proaste învățăm cel mai bine, chiar dacă prețul pe care îl plătim uneori e mare. În cazul meu, alegerile mai puțin inspirate m-au determinat să recurg la intuiție, curaj și încredere atunci când aleg.

În concluzie, alegerile potrivite le facem datorită alegerilor proaste anterioare…și atunci mai există oare „alegeri proaste”?

Fereastra deschisa

În fiecare primăvară, văd în drumul meu spre casă un cuib de berze. La început văd două berze în acelaşi cuib, după ceva timp apare mereu o familie. M-am întrebat de multe ori dacă păsările au gânduri, dacă ele ştiu drumul spre casă şi răspunsul a fost mereu că nu e nevoie.

Avem multe de învăţat de la ele, cum ar fi să ne urmăm drumul cu încredere că suntem susţinuţi în tot ceea ce facem…Putem forţa lucrurile să se întâmple sau putem lăsa ca ele să se întâmple la momentul potrivit. Cum ar fi dacă păsările s-ar încăpăţâna să rămână în cuib şi iarna?

De asemenea, am observat că o simplă privire îndreptată spre cer ne poate lumina ochii…

Atunci când eşti împovărat de grijile tale zilnice, tot ce ai de făcut este să-ţi ridici privirea. Dacă eşti închis într-un birou caută o fereastră. Ceea ce deschizi este de fapt fereastra inimii care mereu ne spune că există şi altceva, că lumea nu se reduce la ceea ce percepem zilnic cu simţurile noastre, că e mai mult de atât şi noi nu am descoperit încă. Singurii care arată că mai ştiu asta sunt copiii.

Ridică-ţi privirea spre cer…tot vei găsi ceva care să se reflecte în ochii tăi ca într-o oglindă…indiferent că e albastrul cerului, razele soarelui, albul norilor, culorile unui curcubeu după ploaie, crengile unui copac impunător sau aripile unei păsări.

În astfel de momente îţi dai seama că miracolele pe care mintea le complică sunt de fapt simple, că ceea ce aşteptăm se întâmplă chiar sub nasul nostru, în timp ce noi ne încăpăţânăm să privim în altă parte, că bucuriile îşi fac loc în viaţa noastră dacă le deschidem fereastra. Deschide-ţi fereastra inimii cu un zâmbet sau cu o privire…

Iar cine nu vrea să-şi deschidă fereastra sufletului, să-şi şteargă măcar geamul de praf…pentru ca planeta pe care trăim e superbă, priviți!

 

Admiratia cea de toate zilele

În ultima vreme am primit foarte multe lecții de la oamenii minunați pe care i-am cunoscut. A fost o perioadă în viața mea când tânjeam să cunosc oameni noi cu care să rezonez, dar acest lucru nu se întâmpla. Ulterior am înțeles că motivul era pentru că eram obișnuită să observ mai degrabă defectele decât calitățile, să judec în loc să admir, să mă uit la oameni doar cu mintea, nu și cu inima.

Ne construim mental niște șabloane despre cum ar trebui să fie prietenii noștri, partenerul de cuplu sau persoanele apropiate, iar dacă cineva nu se încadrează ne grăbim să le punem etichete sau să îmbrățișăm o atitudine închisă. Cum spunea cineva „atunci când judeci oamenii nu mai ai timp să-i iubești”. Dacă alegi să critici în loc să admiri, vei fi la fel de critic și cu tine însuți.

Am observat că oamenii devin mai frumoși atunci când admiră frumosul. Cât de frumoși sunt copiii când se bucură de ceea ce văd sau de ceea ce primesc. La fel suntem și noi, doar că atunci nu avem o oglindă la îndemână care să ne arate sclipirile din ochi și seninătatea din priviri.

A venit și rândul inimii să-și ceară drepturile și să ne uităm unii la alții cu sclipiri de dragoste în ochi, oricât am fi de diferiți. Ne-ar ajuta enorm mai multă dragoste în privire atunci când ieșim pe stradă, când cineva ne enervează în trafic, când un prieten ne vorbește urât sau când cineva ne salută cu un zâmbet pe care până atunci nu l-am remarcat. Să revenim la acea natură profund umană și dacă nu putem răspunde cu dragoste la indiferență, măcar să răspundem cu dragoste la dragoste, pentru că și asta am cam uitat.

Un filmulet mai mult decât grăitor…

Momente de VIATA

Cu siguranță în viața ta ai avut parte de cel puțin un moment minunat greu de descris de cuvinte în care ai simțit că trăiești cu adevărat… E vorba de acel moment în care ai impresia că inima îți explodează de fericire și raze de lumină îți inundă ființa. Acel moment în care într-o fracțiune de secundă timpul s-a dilatat și ai făcut cunoștință cu eternitatea…acel moment în care simțeai că cerul și pământul își dau mâna prin tine, iar tu nu ești decât un univers eliberat de limitele formei…

Uneori e de ajuns o clipă pentru a ieși din clepsidra timpului și a observa că oamenii nu sunt decât niște fire de nisip captive care se scurg dinspre cer spre pământ și invers. În astfel de momente savurezi viața ca pe o ceașcă de ceai a cărui aromă te pătrunde, așa cum pătrund stropii de ploaie în pământul însetat.

Atunci vei ști că dincolo de obișnuința zilelor noastre se ascunde ceva mult mai profund decât îți poți imagina. Dacă aceste trăiri depind sau nu de noi, îmi place să cred că așa este. Stă în puterea noastră să le trăim, dar nu le vom putea forța să se producă. E absurd să te străduiești să fii fericit, ori ești ori nu ești, altfel e ca și cum ai forța un boboc să înflorească.

Am învățat însă că tot ce pot face e să pregătesc spațiul necesar pentru ca bucuria trăirilor să se întâmple, așa cum o gazdă pregătește cu meticulozitate camera pentru oaspetele său.

Tot ce avem de făcut e să facem curățenie în spațiul dinăuntrul nostru, să ne aerisim mintea de gânduri toxice și să ne reîmprospătăm ființa. Indiferent ce aștepți sau pe cine aștepți să apară în viața ta, ai grijă să ai spațiul din tine mereu pregătit pentru a primi, în caz contrar riști să aștepți o viață și să nu înțelegi de ce nu a apărut.

Și dacă tot vine primăvara, să lăsăm vântul de primăvară să intre în noi, să spulbere praful de pe inimile noastre și să facă un vârtej de inimi în care să ne întâlnim cu toții, măcar pentru câteva secunde, așa…cât ține un moment…

 

Recunoastere si recunostinta

Cunosc exercițiile de recunoștință de ani de zile…asta îmi spunea mereu mintea mea când auzea de ele, fără a le pune prea mult în practică, căci niciodată nu am încercat să-mi amintesc zilnic pentru ce anume sunt eu recunoscătoare. Așa am ajuns într-o păcăleală a minții care mă purta precum poartă vântul o barcă de pe un val pe altul .

Am înțeles recent că de fiecare dată când îmi spun „sunt recunoscătoare pentru…” eu transmit universului mesajul că mă recunosc pe mine ca parte din univers, că îmi recunosc acele minunate daruri cu care am fost înzestrată. Astfel, e normal ca acele părți să se amplifice în acel moment și să le crească efectele în viața de zi cu zi.

A mă recunoaște pe mine ca parte din acest univers înseamnă a recunoaște că toate resursele de care am nevoie pentru a reuși se află deja în mine. Știu, pentru minte sună deja a clișeu, dar e la fel de adevărat precum este aerul pe care îl respirăm. Ani de zile m-am întrebat ce să fac pentru a aduce acele resurse din mine la suprafață, pentru a le pune la lucru și totuși nu reușeam să fac asta.

Apoi am realizat că, de fapt, tot ce aveam de făcut era să le „recunosc”, lucru pe care îl treceam deseori cu vederea și totuși e mai dificil decât poate părea. Am fost învățați să nu ne recunoaștem pe noi cu adevărat, să nu ne preocupe cine suntem și ce misiune avem pe acest pământ și să așteptăm mereu recunoașterea din partea celorlalți pentru a reuși.

Cândva, într-o perioadă de confuzie, am întrebat pe cineva ce trebuie să fac pentru a nu mai fi atât de slabă, întrucât mă simțeam copleșită de valul de remarci la adresa mea. Răspunsul acestui om a fost foarte simplu și m-a luminat la față: „în primul rând, scoate-ți din cap asta”. De fapt, prin fiecare afirmație a altora la adresa mea eu le recunoșteam lor puterea asupra mea, în loc să-mi recunosc mie adevărata putere- cea dinăuntrul meu.

Acum sunt recunoscătoare zilnic pentru forța interioară, pentru fiecare calitate a mea și pentru fiecare lucru bun care mi se întâmplă. Indiferent de percepția altora la adresa mea eu mă simt acum puternică, pentru că universul din care fac parte este la fel.

Cu cât ne amintim mai des de motivele pentru care suntem recunoscători, cu atât ne creștem calitatea vieții. Fiecare gest pe care îl facem zilnic poate fi un gest de recunoștință, dacă facem din asta un mod de viață.

Atunci când ne uităm în ochii celuilalt, când privim cerul sau frumusețea să o facem cu recunoștință în suflet. Fie că vorbim sau tăcem, ascultăm un cântec, simțim o mângâiere sau pur și simplu mergem printre oameni sau în natură…totul să fie cu recunoștința că suntem, că trăim, că ne iubim.

Viața este despre cunoaștere și despre re-cunoaștere a ceea ce suntem. Și atât recunoașterea cât și recunoștința au aceeași rădăcină- a recunoaște. Recunoaște-te pe tine însuți!

Oamenii care nu ne plac…

Există oameni la vederea cărora îți strălucesc ochii, oameni pe care ți-ai dori să-i ai mereu în jurul tău, să-i îmbrățișezi cât mai des posibil și să le mulțumești în diferite forme pentru că fac parte din viața ta. Ei bine, toți ne dorim să fim înconjurați de oameni cu care rezonăm și în prezența cărora să ne simțim bine, apreciați și acceptați și probabil că mulți dintre noi au astfel de oameni prin preajmă.

Dar există și oameni a căror prezență nu putem spune că ne bucură sau ne face plăcere, oameni care poate într-un fel sau altul ne resping prin comportamentul lor, prin aspectul lor, prin miros sau prin ceea ce emană. Și astfel de oameni sunt foarte mulți, din păcate. Când trebuie să și lucrăm cu ei ne dorim să-i schimbăm, să facem ceva efectiv pentru ei pentru că nu mai putem suporta ceea ce vedem.

Și atunci intervine durerea…nu ne dor gesturile lor cât ne doare neputința în fața schimbării lor. Nu avem niciun drept să-i schimbăm pe ceilalți, dar avem în schimb puterea de a-i accepta și de a le arăta respect chiar dacă sunt diferiți, chiar dacă nu rezonăm cu ei. Cine suntem noi să-i pedepsim pentru acțiunile lor?

De ce? Pentru că numai așa putem face ceva cu adevărat pentru ei, prin atitudinea pe care o avem față de ei. O atitudine prin care le arăți că-i respingi, o atitudine de superioritate sau una acuzatoare îi va încuraja și mai mult să rămână acolo unde află. O atitudine conflictuală nu face decât să înrăutațească situația.

Am suferit de mic copil din cauza conflictelor cu oamenii cu care nu rezonam, până când am înțeles că e o prostie să mă aștept să fiu înțeleasă de către aceștia, la fel de mare cum e să le răspund cu aceeași aroganță cu care m-au tratat.

Aceasta a fost lecția mea, să înțeleg că nu-mi stă în putere să schimb concepțiile și comportamentul nimănui, că nu am dreptul să pedepsesc pe nimeni pentru felul perfid în care m-a tratat și că tot ce pot face este să manifest respect și o atitudine demnă în ciuda răutății sau ignoranței lor.

Nu, nu ești obligat să-i iubești dacă nu poți, dar asta nu e o scuză să răspunzi cu prostie la prostia lor, chiar dacă ego-ul are obiceiul de a ne angrena în dispute. Da, ego-ul iubește să se războiască în argumente, în vorbe critice și înțepătoare, dar poate fi controlat și domolit, atâta timp cât înțelegi că tu ești cel care își controlează reacțiile, și nu reacțiile te controlează pe tine.

Un proverb zen m-a ajutat să înțeleg mai bine profunzimea unei asemenea situații: cu cât zbori mai sus, cu atât celor de jos le vei părea mai mic. Așa că nu te descuraja în zborul tău și amintește-ți mereu că cei care aruncă cu pietre în aripile tale fac parte din comisia care te testează pentru examenul vieții și, oricât ar părea de ciudat, avem nevoie de astfel de oameni. Și cu toate astea nimic nu mă va împiedica să sper că pe drumul evoluției ne vom cizela cu toții…

Revolutia lucrurilor simple

Din ce în ce mai mulți vrem să vedem că suntem oameni în adevăratul sens al cuvântului, că

ALEGEM

să spunem adevărul, în loc să ne întrecem în păcăleală

să ne folosim inteligența pentru a crea soluții în loc să ne tragem pe sfoară

să înțelegem că atunci când le facem altora rău în realitate ne facem nouă înșine

să ne recunoaștem greșelile și să ne asumăm responsabilitatea pentru ele, în loc să dăm vina pe orice altceva sau altcineva

să ne îmbrățisăm în loc să ne scuipăm

să ne zâmbim în loc să ne înjurăm

să fim mai înțelegători cu cei neștiutori în loc să-i tratăm cu superioritate

să ne privim cu admirație în loc să ne criticăm pentru cel mai nesemnificativ defect

să ne uităm în ochi unii la alții în loc să ne evităm privirile pentru că avem mereu ceva de ascuns

să fim noi înșine în loc să ne afișăm măștile sociale și să jucăm roluri precum actorii care joacă foarte prost

să citim cărți de calitate în loc să ne uităm la prostiile de la televizor

să respectăm pădurea în loc să o tăiem și să o poluăm cu grătare, deșeuri și manele

să facem mișcare și să ne hrănim sănătos în loc să ne plângem de boli și să devenim niște nesuferiți la bătrânețe

să ne bucurăm de lucrurile simple în loc să facem mereu pe nemulțumiții

să ne respectăm în trafic în loc să ne comportăm precum niște copii răsfățați care își închipuie că au mai multe drepturi pentru că jucăriile lor sunt mai dotate

să respectăm regulile din bun simț și din respect pentru noi toți și nu pentru că vom fi sancționați de poliție

să fim fermi în loc să facem compromisuri și să renunțăm la principiile noastre morale doar pentru că „toată lumea” face asta

să facem noi ce trebuie făcut, în loc să așteptăm de la cei a căror mentalitate nu mai poate schimba nimic

să fim noi cei care demarăm schimbarea în loc să criticăm că alții nu fac nimic

să ne unim și să ne sprijinim reciproc în loc să acceptăm cu brațele încrucișate că nu se poate face nimic

să dăm noi exemplu că SE POATE în loc să-i mai credem pe toți frustrații care toată viața ne-au spus că „Nu se poate”, „Nu este posibil” , ”Asta este”, etc.

Să fim noi schimbarea pe care vrem să o vedem în această țară, în ceilalți, iar dacă suntem și tineri, nu avem nicio scuză!

De la noi trebuie să pornească totul, să ne amintim întâi să fim ceea ce suntem: oameni!

Manifest la (r)evoluție

 

 

 

 

 

 

A venit vremea să înțelegem odată pentru totdeauna că suntem celulele aceluiași organism și că tot ce se întâmplă în acest organism din care facem parte este interconectat.

A venit vremea să ieșim din iluzia separării și să recunoaștem aceeași natură în fiecare, pentru că înainte de a fi orice titlu sau denumire ne-a dat societatea, suntem oameni!

A venit vremea să ne amintim că nu suntem doar creiere (mai mult sau mai puțin funcționale) pe două picioare, căci mai presus de orice, suntem inimi. Suntem niște inimi care trebuie să bată la unison, căci fără bătăile inimii nu mai avem ce căuta pe această planetă.

A venit vremea să încetăm să ne mai împărțim după etichete, după standarde impuse de alții, pentru că cei care ni le-au impus aparțin trecutului. Să ieșim din sfera unui timp mort și să facem loc unui timp viu care arde odată cu focul din fiecare om care își dorește o schimbare.

Stă în puterea noastră să schimbăm o lume din alb și negru într-una colorată, pentru că fiecare e o pată de culoare, fiecare e o piesă de puzzle care așteaptă să-și găsească locul prin reîntregire.

A venit vremea să încetăm cu revolta prin violență și să înțelegem că se pot face schimbări majore și fără sânge vărsat, oare nu ne-am scârbit destul privind la miile de masacre pe care ni le-a arătat istoria? Depinde de noi să nu repetăm greșelile din istorie la nesfârșit.

A venit vremea să crezi! Să crezi că putem dărâma o lume veche și putredă care acum se află în convalescență și să construim una nouă, proaspătă și vie, așa cum am visat dintotdeauna. Orice lucru frumos pe care ni l-am imaginat cel puțin o dată înseamnă că există cu adevărat în noi și că poate fi realizat.

A venit vremea să renunțăm la obsesia lui a avea, idee inoculată de o lume consumeristă. Nu, oricât s-ar strădui alții să ne convingă, nu e în natura noastră să ne comportăm precum niște roboți ghidați de corporații, să consumăm la nesfârșit și să prădăm totul în calea noastră de parcă totul ni s-ar cuveni. Să ne amintim cine suntem cu adevărat!

A venit vremea să îndrăznim să fim ceea ce simțim că suntem și să scoatem la iveală acea esență din fiecare dintre noi care vibrează de atâta timp și căreia i-a fost frică până acum să iasă la lumină. E timpul să privim lumea și cu inima, nu mai merge doar cu capul pentru că am ajuns să ne dăm în cap unii altora.

Și a venit vremea ca tu, cel care citești aceste rânduri…să afli care e rostul tău pe acestă lume și care este contribuția pe care o poți aduce la crearea unei noi lumi. Cu sau fără implicarea ta, aceasta va lua naștere oricum și ar fi păcat să rămâi pe margine și să nu mai poți ține pasul cu ceea ce va urma.

E momentul să transformăm lumea exterioară în care nu ne mai regăsim de ceva timp în ceea ce ne dorim cu adevărat să fie în jurul nostru. Cu cât vom lucra mai mult la transformarea noastră cu atât mai repede această lume va avea mai mari șanse să se manifeste!

Nu este timp pentru descurajare, nu este timp pentru a aștepta ceva din exterior și pentru a asista precum spectatorii, e timpul să ne punem în valoare talentele, să ne luăm în serios rolul nostru pe acest pământ și să ne unim inimile. Acum e tot ce avem!

 

Revenirea la sine

M-am săturat de oameni care îmi spun cum sunt și ce ar trebui să fac, așa cum m-am săturat să le cer celor pe care îi consider superiori să-și dea cu părerea asupra mea. Și uite așa, m-am săturat să încerc la nesfârșit rețetele altora.

Oricât ar fi de minunați acești oameni, sunt rețetele lor, nu ale mele. Așa cum mai mulți bucătari nu vor putea obține gusturi identice urmând aceeași rețetă, tot așa, nicio soluție pe care altcineva mi-o dă nu va putea trezi în mine același lucru pe care l-a trezit în sine însuși și nu va avea același rezultat. Asta pentru că suntem diferiți (slavă Domnului) și, asemenea condimentelor folosite la gătit, fiecare are un alt rol (roluri diferite dar complementare).

Am obosit să urmez drumuri bătătorite de alții, să cântăresc ideile lor și mai ales… și să mă lupt cu mine însămi. Nicio frunză din același copac nu este la fel ca celelalte, nici un fulg de nea nu are același format, atunci de ce m-aș încăpățâna să devin ceea ce nu sunt?

Indiferent dacă este un moft, o nevoie sau o etapă necesară, știu sigur că vocea interioară este singurul meu ghid, care nu e aceeași cu vocea perfecționistă din capul meu sau din capul altora.

Dacă eu am răbdare cu mine, nu mă mai privește dacă ceilalți nu au  cu mine.

Dacă eu mă accept așa cum sunt, nu e treaba mea dacă ceilalți nu mă acceptă.

Și dacă eu mă iubesc pe mine însămi așa cum sunt, iubirea mea nu mai este condiționată de ceea ce fac sau nu fac ceilalți pentru mine…

Iubesc… pur și simplu, fără condiții, fără circumstanțe favorabile sau nefavorabile, fără a mai face proiecții în viitor, fără a mai aștepta la nesfârșit momentul potrivit pentru a manifesta ceea ce simt, fără a-l răni pe celălalt și fără iluzia nemiloasă a perfecțiunii.

Acum știu că a-ți asuma dreptul de a-i eticheta pe ceilalți și de a le spune ce crezi tu că ar trebui să facă pentru a se îndrepta nu e decât o iluzie egotică din marea de iluzii ale acestei lumi care ne păcălește zilnic. Nu există nicio rețetă, există în schimb o singură poțiune magică care vindecă orice boală și orice durere- iubirea.

 

La sfarsit de an…

Atunci când încheiem un an din viața noastră, adunăm, scădem și tragem linie. Ce am făcut, ce n-am făcut, ce am adunat și cu ce am rămas de fapt. Și pentru că fiecare an trece la fel de repede ca un vis și pentru că nu am cum să-mi amintesc întregul vis, mi-am dat seama că nu rămân decât cu ceea ce am simțit în urma experiențelor și cu ceea ce am învățat.

Pentru unii sfârșitul anului coincide cu încheierea unui capitol din cartea vieții și începutul unuia nou. Pentru alții nu se schimbă nimic decât data din calendar. Nu putem delimita întotdeauna sfârșitul de început pentru că dintotdeauna sfârșiturile au fost în realitate începuturi…

După un an plin de experiențe și transformări, am tras linie, dar nu am tras și concluzii. A fost un an în care am crezut, am dăruit mai mult decât credeam că pot, un an în care am tras de mine și de alții, un an în care m-am revoltat, m-am luptat, am obosit, am căzut de multe ori, dar tot de atâtea ori m-am ridicat. Și după ce am obosit suficient, am acceptat…că totul este așa cum trebuie să fie. Abia apoi ochii mei au început să strălucească… Imaginea de mai sus reflectă destul de bine drumul meu

Mulțumesc cerului pentru oamenii minunați pe care mi i-a scos în cale în acest an și pentru fiecare lecție învățată de pe urma drumurilor noastre intersectate. De la unii am învățat mai mult, de la alții mai puțin, de la unii am învățat Cum, de la alții am învățat Așa nu…dar prin fiecare întâlnire cu ei am descoperit ceva nou despre mine. Cel mai frumos este atunci când afli că tu nu ești ceea ce credeai despre tine, indiferent dacă aveai o imagine bună sau proastă despre tine, imaginea rămâne tot o imagine, la fel ca imaginea lunii reflectată în apă.

Și mai ales, îți mulțumesc ție, celui care mi-ai citit articolele timp de un an de zile, oferindu-mi astfel șansa de a împărtăși și de a-mi șlefui scrisul. Dacă am ajuns măcar cu un cuvânt la inima ta atunci mi-am îndeplinit misiunea, dacă nu…mai încercăm.

Astfel, mai închei o etapă și merg mai departe, mult mai încrezătoare și mult mai puternică decât acum un an, dar lăsându-i vieții șansa de mă surprinde mereu. Abia aștept