2012- sfarsitul lumii mele vechi

 tumblr_l0ooojwXjS1qa55kqo1_400

Sa-ti faci un bilant al lectiilor de viata la sfarsit de an nu e usor. Dar pana la urma si perceptia noastra asupra unui an calendaristic e psihologica, unele lectii fiind doar continuarea a ceea ce ai inceput mai demult. Sunt lectii traite pe propria piele, caci daca erau din carti sau de la altii le-as fi uitat deja, asa ca te invit sa-ti faci si tu un astfel de bilant.

Pentru mine, 2012 a fost intr-adevar un an al dragonului de apa. A daramant zidurile de frica pe care le-am costruit in interiorul meu, a zguduit din temelii convingeri de generatii, a lovit in plin ego precum o armata atunci cand vrea sa cucereasca o cetate,. Dupa lupte de rezistenta pot sa spun ca m-am lasat cucerita…Am descoperit ca nu e nevoie sa ma cuceresc pe mine, ca nu e nevoie sa ma tot lupt si sa opun rezistenta, cand pot face totul mult mai simplu, lasand durerea sa treaca prin mine.

In interiorul meu s-a dat un adevarat razboi, ce era vechi si bine inradacinat nu voia sa capituleze atat de usor. M-am simtit atacata, lovita, ranita, am simtit furie si revolta, dar am constientizat ca cei care o fac nu sunt decat niste personaje care tot ce fac este sa-mi apese pe rani vechi si sa le zgaltaie. Si pentru ca ani de zile am fost obisnuiti sa evitam durerea, primul impuls este acela de a o opri si atunci ne revoltam impotriva celor care au apasat intentionat sau nu pe ranile noastre. Dar nu are legatura cu ei…

Apoi mi-am amintit ca sunt femeie, iar femeia este precum apasi tot ce am de facut este sa curg, sa nu ma mai blochez in fata pietrelor mari pe care le numim obstacole. Am invatat ca oricat de mari ar fi acei bolovani, ma pot strecura intr-un mod silentios pe langa ei si sa curg in continuare, vazandu-mi de viata mea. Si tot de la apa am invatat sa-mi dau drumul sa cad in cascada atunci cand vine momentul, sa cad si sa ma abandonez cu incredere, caci ceva sau cineva invizibil, dinauntrul sau din afara mea ma sustine.

Daca anul precedent a fost anul in care mi s-a incrucisat drumul cu alti calatori, anul acesta a fost anul renuntarii la compania multora dintre ei. Oricat de mult m-ar fi durut, drumurile noastre nu mai mergeau impreuna, am ajuns la o intersectie de unde fiecare avea alta directie. E greu sa accepti asta, mai ales atunci cand te trezesti singur asa cum ai fost la inceput de drum. Dar apoi realizezi ca nu ai cum sa fii singur si ca trecerea lor prin viata ta face parte din poveste.

Ulterior am descoperit ca totul se intampla treptat si ca nimic nu stagneaza. In drumul pe care am pornit am gasit intai niste cioburi de oglinda, m-am privit si m-am taiat. N-am vrut sa accept ce vedeam, ma durea, asa ca l-am aruncat, caci cum putea un ciob sa ma reflecte? Mergand mai departe am gasit alte cioburi si am inceput sa le adun, chiar daca ma raneau. Le-am pus apoi precum piesele de puzzle si ochii mei s-au luminat de ce au vazut. Eram tot eu si am inteles ca oglinda nu doar ma reflecta ci imi daruia si mai multa lumina.

Nu exista nimic mai frumos si mai dureros pe lumea asta decat sa te vezi asa cum esti, cu maxima sinceritate, fara adaosuri, fara justificari, fara explicatii si fara ascunzisuri. Iar odata ce ai curajul de a te privi in fata in acest mod, devii mult mai puternic, asemenea unui razboinic dupa multe batalii.

Privind apoi in jur am observant cel mai greu lucru pentru oameni este sa se priveasca asa cum sunt si sa se accepte, o explicatie pentru criza de iubire in care ne aflam. Pentru cei prinsi in capcana ego-ului, sa accepte ca nu sunt centrul universului, iar pentru cei aflati la polul opus sa accepte ca lumina pe care o cauta se afla in ei insisi si nu in afara lor. Iar daca nu avem taria de a ne accepta si rezolva provocarile, incepem sa aratam cu degetul spre ceilalti, dar asta e ca si cum ai sparge oglinda pentru ca nu-ti arata ce vrei tu sa vezi.

Daca ar fi sa rezum…am invatat sa accept natura duala a lucrurilor, sa inteleg ca frica nu e un obstacol asa de mare precum pare, ca apa sapa intotdeuna o stanca numai cu rabdare, ca e mult mai simplu si mai linistitor daca te abandonezi vietii si renunti la dorinta de a demonstra ceva, ca nu poti intelege inima cu mintea si ca pentru a putea simti cu adevarat acel ceva de nedescris, tot ce ai de facut e sa lasi lucrurile si oamenii sa curga in viata ta, fara “nevoia” de a-i retine.

Si mai ales…am invatat sa ma dezvat de tot ceea ce credeam ca stiu despre mine, despre altii, despre lumea aceasta si despre alte lumi. Caci asa cum dupa iarna vine primavara, dupa invatare urmeaza dezvatare… iar acesta este gustul libertatii de a fi.

Lista revelatiilor ar putea sa continue, dar ma opresc aici, caci cuvintele isi recunosc limita si nu pot reda mai mult. Pe scurt, 2012 a fost un an al sfarsitului lumii vechi din interiorul meu, motiv pentru care sunt profund recunoscatoare. Foarte probabil ca si tu, cel care citesti aceste randuri sa fi trecut prin ceva similar, voiam doar sa-ti amintesc ca nu esti singurul. Si cu bucuria unui nou inceput, te anunt ca aceasta calatorie continua!

Cu drag,

Adela

Un comentariu

Filed under Lectii

Povestea scrisului

Dragă cititorule,

Am început aşa pentru că îmi aduce aminte de călduroasa adresare a unui cronicar român: Iubite Cetitoriule

Vreau să-ţi mulţumesc că ai dat viaţă rândurilor mele prin simplul fapt de a le citi în aproape doi ani de zile. Am scris mereu din două motive: fie pentru a-mi împărtăşi revelaţiile, fie pentru a mă elibera de povara cuvintelor din mine.

Acest blog mi-a reamintit că eu şi Cuvantul am fost dintotdeauna fraţi. Când aveam 5 ani, răsfoiam toate cărţile din biblioteca părinţilor încercând să descifrez ce scrie acolo, fapt ce a îndemnat-o pe mama mea să-mi cumpere un abecedar şi să mă înveţe mai repede să citesc, pentru că nu mai aveam răbdare.

2001.88.84_01_b02După ce am învăţat să scriu, am scris prima poezie, o povestioară spusă de bunica mea pe care am pus-o în versuri. La 8 ani am învăţat să scriu metafore, inspirată de povestirile pentru copii ale lui Emil Gârleanu (coincidenţa face că locuiam pe strada Gârlei).

Apoi au apărut jurnalele în care scriam cu drag atunci când ceva din mine o cerea. Când aveam zece ani îmi plăcea să mă plimb printr-o pădurice din apropierea oraşului, îmi alegeam un loc animat de zumzete şi flori, mă aşezam şi scriam în jurnal…

Părinţii mei nu ştiau că mă plimb singură, dar interesant că nu m-am simţit niciodată singură. Era ca şi cum cineva mă însoţea în permanenţă şi mă îndemna să scriu…De citit îmi plăcea să citesc căţărată în pomii din livada bunicii, iar primăvara, când aceştia înfloreau mă simţeam pe-o creangă de rai.

După ce am mai crescut, am uitat de acest dar, m-am scufundat în vârtejul lucrurilor “de lume” deşi uneori îmi cântam emoţiile pe foi de caiete cu linii, imaginându-mi că sunt portative pe care se aşează cuvintele precum notele muzicale.

Am reînceput să scriu după ce m-am “trezit” din nou la viaţă şi am început să trăiesc cu bucurie tot ceea ce este, în jurul vârstei de 25 ani. Trebuia să scriu pentru a împărtăşi, dar şi pentru că încă mai simt cum o parte din mine nu-şi găseşte liniştea dacă nu fac asta.

Şi pentru că de când am început să scriu pe acest blog s-au schimbat mai multe în viaţa mea, am făcut următorul pas, şi anume să creez mai mult spaţiu scrisului printr-un nou site.

Astfel, am început de curând să scriu în noul loc, iar pe blogul de faţă, articolele vor fi din ce în ce mai rare. De aceea, te invit să mă cunoşti mai bine pe www.lifeinbalance.ro.

Îţi mulţumesc că mi-ai fost alături şi te invit să mă urmăreşti în continuare, pentru că e atâta frumuseţe în această lume încât am despre ce să scriu…
Cu drag,
Adela

Un comentariu

Filed under Lectii

Mai aproape de cer

rock-climbing1

Ai trăit vreodată senzația că nu ți-e teamă de nimic, că poți pluti, zbura? O astfel de senzație te face să te simți efectiv mai aproape de cer…mai liber și mai aproape de îngeri.

La începutul anului am luat decizia să-mi înving niște temeri vechi pe care simțeam că le car în spate de atâția ani…Una din aceste temeri era teama de înălțime. Așa cum mă așteptam, șansa de mă cățăra mi s-a ivit repede, așa că am ajuns la un curs de cățărat.

De jos părea să fie totul foarte ușor, așa că nu am ezitat să mă aventurez să urc. Problema a fost când m-am văzut lipită de stâncă și nu puteam să-i dau drumul. O îmbrățișam cu atâta ardoare de teamă să nu cad, încât instructorul salvamont îmi striga de jos că e doar o stâncă, nu un bărbat..și că nu pot rămâne mult blocată acolo.

Astfel am avut ocazia să îmi văd frica în adevărata sa față, așa cum în sfârșit ai vedea pe cineva în toată splendoarea sa. O vedeam cum mă bântuie precum vântul pe vârf de stâncă, o vedeam cum îmi pătrundea în mușchii picioarelor care îmi tremurau și în mâinile nesigure dacă mă pot ține. O simțeam cum îmi modifică respirația și cum îmi încoardă corpul.

„Încântată de cunoștință” părea să-mi spună. Nu-mi venea să cred că până acum eu n-am știut ce reacție ciudată poate să aibă corpul și mintea mea când primesc semnalul că se află cu un pas mai aproape de moarte. Dar ceva din mine mă împingea să înaintez, în ciuda fricii. Știam că teama se diminuează dacă o privești în față…

Când am ajuns în vârf mi s-a tăiat respirația. Nu știu dacă a fost de la splendoarea peisajului sau de la teama că trebuie să și cobor. Era într-adevăr superb să fii sus, dar chinuitor să știi că nu ai aripi, că ești doar o ființă condamnată la gravitație precum un Sisif legat cu o piatră. Însă acea piatră care ne trage în jos și ne împiedică să ne simțim liberi e teama…

„Tot ce ai de făcut acum este să-ți dai drumul” se auzea vocea de jos. „Să-mi dau drumul?” am întrebat cu ochii mari.

Mi se cerea cel mai greu lucru pentru noi oamenii de la oraș, amăgiți de iluzia controlului. Da, să mă abandonez într-o coardă asupra căreia nu aveam control. Absurd pentru mintea cea logică. La fel de absurd ca pentru cei care nu înțeleg expresia „a te abandona în mâinile Divinității”.

Însă a fost cea mai frumoasă parte din tot cățăratul meu. Nimic nu se compară cu acea senzație de a pluti în aer deasupra solului și de a avea încredere în același timp că nimic rău nu ți se poate întâmpla. Ceva din mine părea să se regăsească în această stare de bine…

Atunci am înțeles de ce căutăm noi oamenii adrenalina. Pentru că ne apropie ca un elastic de necunoscuta din ecuație: moartea. Dar, în mod paradoxal, tocmai această apropiere ne face să ne simțim extraordinar. Și atunci mă întreb:  oare nu cumva ne apropie de fapt de nemurire?

 

Un comentariu

Filed under Lectii

Tu ce lasi in urma ta?

M-a inspirat acest cântec, așa că voi transmite și eu mesajul mai departe. Cineva m-a provocat cândva să fac un exercițiu de imaginație mergând în timp peste ani, ce aș vrea să spună oamenii despre mine la moartea mea.

Hmm, îmi plăcea să fac acest exercițiu în copilărie, uneori mă uitam în biblioteca părinților și îmi imaginam că acolo va fi o carte scrisă de mine…și îmi imaginam mulți oameni care au învățat lucruri utile de la mine. Așa m-am apucat de scris jurnale și de adunat copiii vecini pentru a-i învăța ce știam eu la vremea aceea…

Acum am înțeles că nu sunt decât un instrument care trebuie să-și îndeplinească menirea în orchestra lumii, altfel va rugini ca orice instrument nefolosit. Imaginându-mi înmormântarea mea, nu pot să-mi imaginez decât oameni mulțumiți și fericiți ale căror suflete le-am atins cândva..

Dar mai mult decât orice, cred că fiecare om își dorește să lase ceva în urmă. Unii se rezumă la copii și la bunuri materiale, dar de fapt ce se ascunde în dorința asta de a lăsa ceva în urmă?

În adâncul său, fiecare știe că n-a venit întâmplător pe această planetă și că are o misiune de îndeplinit, inimi de atins sau o cărămidă de pus la schimbarea lumii în ceea ce visăm cu toții.

Visăm pentru că ȘTIM că se poate mai bine, ȘTIM că putem mai mult și ȘTIM că spectacolul trist al lumii la care ne uităm acum nu corespunde cu rezonanța sufletului nostru.

Revelația a avut loc atunci când am realizat că nu e nevoie să las ceva anume, nu e nevoie să-mi fie menționat numele în cărțile de istorie sau în cartea recordurilor, cu siguranță ego-ul nu mă ajută după ce mor. Că e suficient să fiu…prezentă.

Simpla prezență poate face mai mult decât credeai, mai ales dacă lucrezi zilnic la acea prezență. Și am zis-o: preZENță Smile. Pe scurt, cu cât lucrezi mai mult cu tine, cu atât contribuția pe care o aduci lumii va fi mai mare, iar moștenirea lăsată mai valoroasă.

Sunt trei stări prin care trece omul în viață: de la a gândi la a face și de la a face la a fi. Te las să meditezi la asta…

Cum ești tu ca om, astfel încât să lași ceva în urma ta? Ai adus azi un strop de fericire în ochii cuiva? Ca să aduci bucurie e nevoie să fii tu bucurie, iar ca să aduci fericire, ești dator să fii fericit!

5 comentarii

Filed under Lectii

Distractia care te distrage

600306_301436463286046_54137910_n

Pentru că îmi place să fiu un observator al ființei umane, mi-am pus și eu următoarea întrebare: „De ce nu reușesc să fac tot ce îmi propun într-o zi, de ce neglijez anumite obiective importante pentru mine?”

O astfel de întrebare poate genera foarte ușor frustrare, motiv pentru care mulți preferă să o evite. Nu-i ușor să te uiți în oglindă imediat după trezire, s-ar putea să nu-ți placă ce vezi.

Din fericire, există meditația, acea șansă care ți s-a dat de a petrece ceva timp cu tine însuți, de a observa și de a înțelege. Poate ți-ai dat deja seama că meditația are rolul de oglindă pentru că te prezintă așa cum ești, nu cum ai vrea să fii, iar pentru a te privi cu detașare e nevoie de mult curaj.

Răspunsul la întrebarea de mai sus mi-a venit tot prin meditație. Într-un moment de trăire profundă, numa’ bun pentru revelații, apărea din când în când…câte-un gând, ca o pasăre zburând (a ieșit și rima) Smile. Căzând în ispită, mai ceva ca Irod când i s-a dansat belly dance, marele observator interior începea să se contopească înce-încet cu lumea acestui gând și…brusc se trezi năucit scăldându-se într-o mare de alte gânduri, după care se întrebă : „Cum naiba am ajuns eu aici ?”

Așa cum spuneam, meditația are rol de oglindire, îți arată cum gândești și cum procedezi și în viața cotidiană. Motivul pentru care nu reușeam să mă țin de ceea ce îmi propuneam era așa numita „distragere” sau chiar „distracție”. Dar mie îmi place să-i spun distracție pentru că e un cuvânt foarte des folosit, mai ales de către adolescenți și pentru că oamenii caută cu disperare distracția, adică motive de a-și distrage mintea de la gândurile care îi frământă zilnic.

Distracția nu e decât un substitut temporar cu care mulți ne amăgim pentru a umple golul acela din noi a cărui voce, oricât o ignori își revendică drepturile. Unii o caută în posesiuni și obiecte de lux, alții în sex, în alcool, în diverse grupuri sau în cluburi, în activități generatoare de adrenalină sau în alte dependențe.

Dar dacă ești unul dintre cei care nu caută așa ceva și se distrează fără să manifeste vreo dependență pentru asta, să nu te umfli în pene cum am făcut eu la un moment dat, nu ești chiar așa special Smile E suficient un simplu gând care să se tot repete pentru a te distrage de la momentul prezent, de la ceea ce ai de făcut. Gânduri, imagini, amintiri și multe altele, toate se perindă în minte precum elementele unui carusel, atunci când ai cel mai puțin nevoie de așa ceva și nu știi cum să le oprești.

Și atunci am apelat la soluția cea mai la îndemână și mai simplă : respirația. Cu toții respirăm, dar câți dintre noi sunt conștienți de asta în timpul zilei? Uneori e nevoie de căldură mare sau de aer poluat pentru a ne aminti că respirăm…Prin conștientizarea respirației revii la esența ființei tale și conștientizezi că datorită respirației trăiești, ești viu. Și ca să mă exprim mai poetic, revii printre vii..

Dacă apar gânduri care te distrag ușor de la momentul prezent și simți că nu poți controla asta, tot ce ai de făcut este să inspiri profund și să le observi cum îți bat la ușă, precum niște musafiri nedoriți care vor să-ți vândă ceva de care nu ai nevoie acum..Pur și simplu nu le mai deschizi ușa. Pentru că ceea ce faci ACUM este cu adevărat IMPORTANT pentru tine.

2 comentarii

Filed under Lectii

Pleaca, dar nu te intoarce acelasi

Auzim din ce în ce mai des vorbindu-se la noi despre așa-zisa „plecare” în alte țări ca fiind singura soluție pentru români pentru a duce o viață mai bună. Pot spune cu o ușoară părere de rău că pentru mulți s-ar putea să fie într-adevăr singura soluție, dar nu pentru a duce o viață mai bună, ci pentru a deveni oameni mai buni. Și asta pentru că rămânând aici nu vor sau nu pot să vadă mai mult.

Mulți vorbesc despre o viață mai bună, dar aproape nimeni nu vorbește despre cum să fim mai buni. Dacă îi întrebi pe oameni ce înțeleg prin „o viață mai bună” îți vor spune de familie, casă, mașină, piscină și fără rate la bănci. Oare viața înseamnă doar atât? De ce ne amăgim crezând că numai după ce vom avea partea materială asigurată vom putea evolua ca oameni?

Îmi amintesc de o vorbă din bătrâni pe care am auzit-o în satul bunicilor „Dacă ești prost când ești tânăr, de ce crezi că la bătrânețe vei fi altfel?” Smile

Călătorind prin Europa, am observat că țările bine dezvoltate din punct de vedere material au locuitori bine dezvoltați și la capitolul morală. Cu siguranță și edenul lor are mere stricate, doar că nu sunt așa de mulți cei care au sărit gardul. Și atunci poate fi o soluție pentru mulți români, dar din păcate cine e nemulțumit aici, va fi la fel în orice altă parte.

Omul face diferența, nu locul.

Îmi amintesc de un articol foarte bun cu titlul Române, dacă vrei să pleci, du-te!, dar nu o face pentru o viață mai bună material, ci pentru propria ta dezvoltare ca om. Interacționând cu alți oameni, cu alte culturi, cu alte țări te va ajuta să-ți lărgești orizonturile, să-ți schimbi mentalitatea și să aduci ceva proaspăt și benefic în țara asta la întoarcere.

Dar aceasta nu e o soluție pentru toată lumea, deoarece poți să te dezvolți ca om și fără a locui în străinătate. Acest lucru se datorează deschiderii și posibilității variate de interconectare ce există la ora actuală pe planetă. Din fericire, putem să ne conectăm ușor cu alți oameni aflați la mii și mii de km distanță, un filmuleț care conține un mesaj revelator ne poate scuti de acești kilometri și nu numai.

Prin urmare, dragi români, dacă simțiți nevoia să plecați, plecați! Dar plecați mai întâi într-o călătorie interioară, explorați-vă, aflați cine sunteți și reamintiți-vă de ce ați venit pe lumea asta, în țara asta.. 

Abia apoi vom putea contribui la schimbarea acestei lumi și implicit la schimbarea acestei țări. Conducătorii pe care îi avem nu fac decât să ne reflecte media nivelului nostru de evoluție, iar dacă ne deranjează acest lucru este pentru că ȘTIM cu toții că putem mai mult, că nu asta e calea.

Nu poți schimba o țară dacă nu-i cunoști harta. Și nu poți schimba nimic dacă nu-ți cunoști harta interioară.

Faceți acea călătorie interioară oriunde vă aflați, în țară, în avion sau în altă parte. Deși misiunea de a schimba lumea nu e pentru toți, fiecare poate contribui la asta străduindu-se mereu să fie mai bun decât ieri.

Indiferent de ce paradis descoperă în alte părți, oamenii puternici se întorc întotdeauna de unde au plecat, pentru a-i ajuta și pe ceilalți să crească. Și vă recomand să citiți parabola „Pescărușul Jonathan Livingstone” scrisă de Richard Bach cu al cărui citat voi încheia:

„Se întreba dacă există vreun pescăruș acolo pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca pe un simplu mijloc pentru a ciuguli o firimitură dintr-o barcă de pescar. Și cu cât își exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca mai mult să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ.”

„Ultimul argument fu hotărâtor. Cu cât zbori mai sus cu atât vezi mai departe.”

Dacă vrei să pleci, pleacă, dar nu te întoarce același, și nu mă refer la bunurile cu care te întorci!

 

11 comentarii

Filed under Lectii

Pentru dimineti senine sau Cum ar fi ziua fara tine?

197384_170520602999693_100001252637430_427943_7162425_n

Mă trezesc dimineața morocănoasă. Nu înțeleg de ce. Devin și mai morocănoasă. Cum adică, eu ajut oamenii să-și înțeleagă nemulțumirile și eu nu pot să mi le descifrez pe ale mele?

Ies pe terasă. Privesc florile, caut ceva de care să mă agăț pentru a-mi reveni. Nimic. Deschid facebook, plin de citate care în loc să mă inspire mă plictisesc. Toate vorbesc despre această zi minunată.

„Ce prostie, mă gândesc, o zi nu poate fi minunată sau proastă… tu în schimb poți”. Și dintr-o dată mă lovește următoarea întrebare: „Stai puțin, cum ar fi ziua asta fără mine? Ar mai fi o zi proastă sau minunată?”

Soarele ar continua să strălucească, probabil că pomii ar fi la fel de verzi, florile la fel de colorate. Afară ar fi tot cald, așa cum este acum. Casa în care locuiesc poate ar fi aranjată diferit dar tot casă ar rămâne. Poate iubitul meu nu și-ar mai călca hainele așa de liniștit, dar de ce să mă amăgesc? Și-ar vedea în continuare de viața lui și poate o altă femeie chiar i-ar călca hainele..Oamenii cu care lucrez ar apela la altcineva, n-ar fi nicio tragedie.

Oau, ce mare descoperire…nu sunt buricul pământului. Oare așa s-o fi simțit și Columb când a descoperit America? Dar totuși mă țin bine, zic eu, să înfrunți un asemenea adevăr nu-i ușor.

Și atunci de ce ne comportăm ca și cum fără noi nu s-ar învârti pământul? De ce ne acordăm atâta importanță? Uufff, cam multe întrebări, dar răspunsurile sunt cuprinse tot în ele.

Da, ziua asta ar fi tot o zi, cu sau fără mine, am ajuns la această concluzie încă de când eram copil. Dar dacă fiecare om ar spune același lucru și ar alege să plece de pe această planetă tocmai din acest motiv, cum ar mai fi? 

Poate o să spui că planeta ar fi mai fericită fără noi, oamenii, care oricum i-am cauzat destule mâncărimi. Sau vorba lui George Carlin „Pack your shit, faulks, the planet is fine, the people are fucked”. În traducere eufemistică, să ne facem bagajele, să nu ne facem griji pentru planetă, ea e bine cu sau fără noi, noi în schimb nu prea…

Și atunci tot ce-mi rămâne e să îmi amintesc zilnic ce caut eu aici, să încetez să mă mai joc precum copiii în noroi (rahat ar fi fost un cuvânt mai potrivit dar mai puțin plăcut), mi-am creat destulă imunitate la prostie. Poate că e timpul să fac mai mult și nu neapărat pentru mine, ci pentru întregul din care fac parte.

Și atunci am zis așa: „Dacă planeta asta e plină de idioți, de ce să-i mai adaug unul? Dacă țara asta e plină de oameni care stau cu mâinile în sân și nu-și asumă responsabilitatea de ce să mă mai adaug și pe mine?

Prin urmare, te invit să-ți pui și tu următoarea întrebare:

„Dacă ziua asta ar fi la fel cu sau fără mine, de ce să nu încerc măcar să o fac diferită pentru ceilalți?” Dacă cel puțin pentru o persoană ziua nu i-ar fi la fel  fără darul tău, de ce să nu îl dăruiești lumii? Îți poți găsi misiunea ta în această viață chiar și în zâmbetul unui străin pe care l-ai ajutat să urce o treaptă.

Dacă tu ai puterea să faci o zi să fie minunată sau mizerabilă, îți dai seama câte lucruri stau în puterea ta?

4 comentarii

Filed under Lectii